Centrul pentru tulburări mintale unde vezi pe propria piele puterea terapeutică a unui colectiv

Adamant e un vas ancorat pe Sena, aproape de centrul Parisului, care servește despre clinică de zi pentru persoanele cu tulburări mintale. Aici, „pacienții” pot să facă muzică, să picteze, să coasă, și există chiar și un festival de film unde proiectează filmele alese de ei. Într-un fel, locul ăsta reprezintă o microsocietate pentru cei care nu-și mai găsesc locul în cea „oficială”. 

Acest spațiu care sună de-a dreptul utopic e subiectul documentarului Pe Adamant, care îți prezintă o lume în care nu ești judecat pentru cât ești de diferit, iar arta are rol terapeutic. La rândul lui, regizorul Nicolas Philibert, unul dintre cei mai importanți documentariști europeni, le permite celor de la Adamant să-și spună poveștile așa cum își doresc.

Documentarul a primit Ursul de Aur la cea mai recentă ediție a Festivalului Internațional de Film de la Berlin și a fost proiectat în premieră în România la Les Films de Cannes à Bucarest, care i-a dedicat o retrospectivă lui Nicolas Philibert. Cu ocazia asta, l-am întâlnit pe regizor și am vorbit despre responsabilitatea pe care o ai ca documentarist și stereotipurile care ne împiedică să-i vedem pe cei din jur.

VICE: În Pe Adamant, camera de filmat nu pare niciodată intruzivă, toată lumea pare relaxată în prezența ei. Cum ajungeți la genul ăsta de intimitate cu cei pe care îi filmați și cât timp durează s-o creați? Vi s-a schimbat metoda de lucru de-a lungul timpului?
Nicolas Philibert: Un film ca acesta se bazează pe încrederea pe care mi-o acordă cei pe care urmează să-i filmez, așa că mare parte din munca mea presupune construirea ei. Uneori, asta se întâmplă rapid, alteori durează mai mult. M-a ajutat că înainte de Pe Adamant mai făcusem un film despre o clinică psihiatrică care a ajuns destul de cunoscut printre oamenii din domeniu. Mulți dintre pacienții, dar și din personalul de la Adamant, îl văzuseră deja, așa că n-am pornit de la zero.

Apoi, când ajung într-un loc unde urmează să filmez pentru o perioadă mai lungă, explic din prima că toată lumea e liberă să refuze să fie filmată și nu trebuie să se simtă vinovată pentru asta. Persoanele cu tulburări mintale sunt deseori stigmatizate. În cazul meu, oamenii și-au dat seama rapid că vreau să le respect demnitatea, nu caut să întăresc niște clișee. Când încep un film, nu știu niciodată ce urmează să filmez, nu am un plan în minte, ci încerc să mă bazez pe întâlniri. E condiția principală – încerc să-mi las deoparte prejudecățile și să ascult. Cinemaul pe care îl fac e unul născut din lucrurile pe care cei din jur sunt dispuși să mi le ofere.

Tocmai din cauza acestor clișee, persoanele cu tulburări mintale sunt deseori privite cu frică de societate. V-a fost vreodată frică?
Trebuie să spun că, atunci când am filmat La moindre des choses, nu a fost ideea mea să fac un documentar legat de psihiatrie. Niște prieteni care lucrează în domeniu mi-au spus la un moment dat că trebuie neapărat să fac un film despre acea clinică, dar am luat în considerare ideea abia un an mai târziu. Până atunci, am avut mari îndoieli, pentru că o cameră de filmat poate avea un efect nociv, poate răni. Uită-te numai la cum se construiește prin imagini propaganda. 

Pe scurt, mă întrebam cum aș putea face un film despre asta fără să instrumentalizez persoanele aflate în suferință, pentru că suferința psihică nu e un spectacol. În același timp, lumea tulburărilor psihice poate provoca frică, te poți gândi că te vei „contamina” și tu, că o să treci de „partea cealaltă”.

Realizând acest prim film, toate fricile au dispărut. Unii dintre pacienți mi-au zis chiar „vă e frică să nu vă folosiți de noi, dar suntem nebuni, nu suntem idioți. Vă vom ajuta să faceți filmul și să vă confruntați dilemele și fricile”. Puțin câte puțin, mi-au deschis ochii.

Documentarele pe care le-ați făcut până acum urmăresc mai degrabă niște comunități decât povestea unui singur individ. Vă interesează să arătați o imagine de ansamblu?
Nu-mi place ideea de comunitate, pentru că mă duce cu gândul la ceva închis, un loc unde oamenii gândesc mai mult sau mai puțin aceleași lucruri. Prefer termenul de colectiv, pentru că ce mă interesează e noțiunea de a trăi împreună când fiecare dintre noi e diferit. În Pe Adamant mi-am dorit să permit fiecăruia să se exprime, dar în același timp, să arăt funcția terapeutică a unui colectiv.

Aș zice că la Adamant există un soi de egalitate când vine vorba de funcția terapeutică a celor implicați, indiferent că e vorba de un psihiatru, un terapeut sau un voluntar. Fiecare poate avea un rol terapeutic, chiar și un pacient care îl încurajează pe altul sau un cineast care vine să te asculte și să te filmeze.

Îmi amintesc, de exemplu, că la un moment dat când a trebuit să mă internez într-un spital, interacțiunile cu medicii erau foarte rapide – vizitau în fugă pacienții, se uitau pe analize, după care dispăreau. În schimb, doamna care venea să facă curat în cameră își făcea timp să vorbească cu noi, era zâmbitoare, iar asta ne făcea bine.

Când faceți genul ăsta de documentare întâlniți foarte mulți oameni, care ajung să vi se destăinuie. Mai păstrați legătura cu ei după terminarea filmărilor sau rupeți orice legătură?
Pentru mine, să fac un film presupune o aventură cinematografică, dar și una umană. Am păstrat legătura cu mulți dintre cei pe care i-am filmat de-a lungul anilor. De exemplu, am continuat să revin la Adamant. Într-un fel, e și filmul lor. De curând, un jurnalist de la The Guardian m-a întrebat dacă poate să vină la Paris ca să-mi ia un interviu, iar eu i-am propus să-l facă la Adamant. Își propusese să petreacă vreo oră, dar a ajuns să stea patru și să vorbească cu pacienții. Aș zice că această aventură nu s-a terminat.

Care a fost reacția celor de la Adamant după ce au văzut filmul?
A fost o proiecție foarte frumoasă, destul de animată. E greu să generalizez – pentru unii, nu a fost ușor să se vadă pe un ecran mare, în timp ce alții mi-au spus că poate nu am arătat destul suferința lor –, dar reacția generală a fost pozitivă. Unul dintre pacienți a vrut să-mi facă un cadou legat de Ursul de Aur pe care l-am câștigat la Berlinale și mi-a oferit ursulețul lui din copilărie, m-a emoționat foarte tare.

În același timp, filmul a avut niște repercusiuni neașteptate. Când fost distribuit în Canada, una dintre femeile pe care le-am filmat a fost contactată de verișoara ei care locuiește în Quebec și o credea moartă. După ce văzut-o în trailer, a contactat clinica și apoi a venit în Paris să o viziteze.

Într-un proiect ca acesta, când decideți că ați terminat cu filmatul și e momentul să treceți la montaj?
După cum ziceam, când ajung într-un loc unde urmează să filmez, mă las la mâna sorții – n-am idee care va fi structura sau care va fi finalul. Dar există un moment când îmi vine natural să încep să montez, am impresia că am construit deja ceva și că a venit timpul să văd cum se poate lega ce am filmat. Poate chiar revin dacă simt că îmi lipsește ceva.

Urmează să faceți încă două documentare pornind de la experiența de pe Adamant. Ce vă faceți să continuați să faceți filme despre psihiatrie și legătura dintre doctori și pacienți?
Cred că nu am terminat cu acest subiect pentru că lumea acestor oameni hipersensibili mă atinge profund, poate pentru că mă trimite la propria fragilitate. Apoi, psihiatria e un domeniu ignorat de acest sistem neoliberal care consideră că nu merită să investească într-o persoană cu tulburări mintale. Trăim într-o lume foarte dură, unde nu există decât două viteze – există cei care au reușit să prindă trenul și cei care nu.

E important să înțelegem că frontiera care ne separă pe noi de pacienții de la Adamant este foarte fină. Până la urmă, pornim din aceeași umanitate. Psihiatrul François Tosquelles spunea că există două tipuri de oameni: cei care își ratează nebunia și cei cărora le reușește. Ce înseamnă asta? Poate că noi facem parte din cei cărora le reușește, facem ceva din ea. De exemplu, cu nebunia mea, eu unul fac fac filme. Uneori, artele ne ajută să suportăm mai bine zgomotul din jur.

Pe Adamant intră în cinematografe pe 15 martie 2024.