Am vorbit cu scriitori români despre cele mai dubioase și delicios de absurde critici de la cititori

Mihai Radu, autorul care continuă să facă valuri cu romanul „Repetiție pentru o lume mai bună”, pus în scenă recent de Radu Afrim, a postat de curând pe Facebook un screenshot de pe platforma literară Goodreads, cu comentariul „Cea mai mișto recenzie”.

Cititorul zicea așa: „Paul, personajul principal, un bărbat de peste 50 de ani, un tip cinic, egoist, antipatic, prost nesimțit, imatur etc. O carte despre nimic”. Mihai Radu s-a resemnat și a zis „Citind, mă gândeam că e și cam nespălat, nu îmi amintesc să facă vreun duș”.

Postarea a strâns peste 120 de comentarii și, pe lângă cei care au sărit să panseze orgoliul autorului, deși nu părea să aibă nevoie, a intrat în joc și Tatiana Țîbuleac, scriitoarea basarabeană care trăiește la Paris, cunoscută pentru „Vara în care mama a avut ochii verzi” și „Grădina de sticlă”. Autoarea a zis că, după ultimul ei roman, cineva i-a scris pe același site: „O grămadă de putori trăiau din adunatul sticlelor, dar nu trebuie chiar lăudate într-o carte”.

Când ești scriitor, presupun că îți asumi că ce scrii n-o să placă tuturor și ar trebui să înțelegi din prima că pentru cititorii de pe Goodreads nu contează cine ești. La discuție a contribuit și Florin Lăzărescu, autorul romanului „Noaptea plec, noaptea mă-ntorc” (Polirom, 2021) și scenarist pentru Radu Jude și alții, care a descoperit pe Goodreads o delicioasă cronică la Dostoievski.

Bine, în cazul asta cititorul cam are dreptate, deși se zice ca nu există operă de mâna a doua de Dostoievski – cel puțin eu i-am zis asta unei patroane de editură care se întreba ce romane ale lui merită reeditate –, „Idiotul” e totuși cel mai searbăd dintre ele. 

Anyway, am zis să prelungesc jocul cu câte o pasă bine plasată și altor scriitori contemporani pe care tu, cititorul VICE, ai face bine să-i cunoști și să-i citești.

De exemplu Tudor Ganea, bardul Constanței și autorul halucinantului „Cazemata”, care începe cu un semi aurolac cam horny care se sinucide prin scufundare în Marea Neagră, ca să-l taie scoicile și să sângereze până moare, și al recentului „Cântecul păsării de plajă”, despre un smardoiaș constănțean tătar pe nume Ainur, care se maturizează în lumea violentă a Constanței anilor ‘90.

L-am întrebat pe Ganea ce cronică delicios de nesimțită sau revoltător de amuzantă l-a făcut pe el să sângereze letal și mai întâi mi-a dat una serioasă, scrisă de un critic literar, căruia aproape ca îi dădea dreptate – n-avea –, apoi și-a amintit de niște aur de pe Goodreads, două comentarii back to back la primul roman, „Cazemata”.

Am întrebat dacă chiar a lăsat cartea cu ancheta neterminată, ca nu prea mai țineam minte, și și-a recunoscut vina. Apoi am găsit niște clienți nemulțumiți și de ultimele sale romane.

„Și ce simți în legătură cu asta?”, mi-am intrat eu în rolul de terapeut. „Băi, mă amuză și atât. Niciun pic de hate nu simt :)”, a zis Tudor, dar cine îl crede? Sună butthurt la maxim.

Am trecut apoi la Elena Vlădăreanu, amazoana vârf de generație pentru poezia doomiistă și autoarea unui volum de povestiri estivale cu spini, „August”, publicat la Nemira în 202. Nu prea am găsit cititori nesimțiți, dar nemulțumiți nu lipsesc, cum ar fi, de exemplu, tipa asta.

„Ah, asta nu e nimic”, s-a scuturat Vlădăreanca – nu-i ziceți, dar așa-i spunem eu și Adi Schiop, foștii ei colegi de la departamentul „Cultură” al României libere – ca de-o muscă nepoftită și a plecat mai departe.

Trec și la bardul Ferentariului, actorul și scriitorul Adrian Schiop, autorul nemuritorilor „Soldații. Poveste din Ferentari” și al mai recentei cvasi-continuări, „Să ne fie la toți la fel de rău”, despre relația romantică a naratorului cu un polițist.

„Dan Cîța mi-a făcut cea mai spumoasă deconstrucție a romanelor, acră și argumentată și amuzantă”, și-a mărturisit Schiop admirația masochistă față de criticul său. Apoi mi-a oferit citatul lui preferat din recenzia lui Cîța la romanul despre polițistul gay, intitulată sugestiv „La umbra fetelor bătrâne”:

Nu e rău, tre’ să recunosc. Dar cum i-a picat autorului această pilulă amară? „La început m-am enervat, evident, apoi am zis asta e, karma, omul e inteligent, joacă gică contra și la râdere, ca și mine.”

Moving on, Cosmin Perța e un autor contemporan care mă sperie puțin, pentru că e prolific și are fani hardcore. Ultimele lui titluri, ambele de succes, se numesc „Dispariția” (Polirom, 2021), un roman mystery cu tentă supranaturală despre un sat din care a dispărut toată lumea, și „Ca să nu se aleagă praful de toate” (Polirom, 2023) – povestea lui Samson, un alt gagiu macho din anii ’90, dacă am înțeles eu bine. 

Perța a primit următoarea recenzie magistrală la ultimul lui roman:

„Totul fain și pozitiv, foarte bun limbajul, de fix 2 stele. Mi-a venit să folosesc limbajul și în moduri mai puțin literare”, comentează Cosmin Perța amar. Dar eu zic că nici cu recenzia asta savage la „Dispariția” n-ar trebui să-i fie rușine:

Nu, dragă, nu e. După cum zicea Florin Iaru de curând pe Facebook, „sunt, poate, cei mai frumoși ani ai literaturii române”. Sper să se prindă și cititorii la un moment dat că niciodată nu s-a publicat atât de mult și atât de divers ca acum, ceea ce nu înseamnă, desigur, că ei nu pot să zică și lucruri trăsnite oricând simt nevoia.

Pe măsură ce douămiiștii, care au acum în jur de 40 de ani, își scriu cărțile, așteaptă-te și la alte romane ale sfârșitului de mileniu – din câte știu, și Vasile Ernu are în pregătire o carte despre anii ’90, ceea ce numește „generația canibală”. Precedentul lui roman nonficțional, „Sălbaticii copii Dingo”, care a câștigat premiul pentru memorialistică al al revistei Observatorul Cultural, era despre adolescența în anii ’80 în spațiul de peste Prut și, pe lângă nenumăratele recenzii pozitive prezentate pe site-ul autorului, am găsit și unele mai obraznice pe Goodreads, cum ar fi:

Le-am arătat maestrului, a zâmbit virtual magisterial, dar de zis n-a zis nimic. Poate cu altă ocazie.

Din aceeași generație face parte Dan Sociu, mai apreciat ca poet, dar autorul unor volume recente în proză sau mixte, versuri și proză, intense și originale, din care nu lipsesc revelații mistice, mai mult sau mai puțin induse chimic, relații și amoruri și drame de familie din aceiași infami ani ’90. 

Cam așa aș sintetiza „Uau”, cartea la finalul căreia personajul principal intră în Casa Poporului în psihoză mesianică și îi amenință pe cei de pe acolo că „Vine tati” și „continuarea”, „Pluto în Scorpion”, volum de povestiri apărut la Polirom în 2020. Dar să vedem ce-a avut de zis un cititor pe Goodreads despre cel din urmă:

Ce zice Dan Sociu? „Ce să zic, e genul de cititor care caută fraze speciale. Ironia face că am avut mereu îndoieli cu fragmentul citat, nu mi se părea destul de rudimentar pentru o voce de om obișnuită, cum voiam să fie cea din text și cum e vocea oricui în momentele de nenorocire, nu un creator de aforisme.”

Pot eu să spun că pasaje și povestiri de forță sunt multe în „Pluto în Scorpio”, cele din adolescența narautorului, cu amantul bețiv și cartofor al mamei lui și cum încerca adolescentul Sociu să le-o tragă unor semi-boschetare oblojite de maică-sa sau cel în care apar eu ca personaj și îi bag în casă un băiat care dormea pe străzi, la fel cum nu lipsesc pasajele melancolice sau umorul.

În cele din urmă, am abordat-o și pe Lavinia Braniște, cunsocuta autoare a satirei depresive „Interior zero” (Polirom, 2016), o incursiune în lumea prea românească a joburilor de rahat și a relațiilor eșuate. E o carte iubită de cititorii de pe Goodreads, care i-au dat în general patru și cinci stele, dar spre norocul meu am găsit și câte două steluțe, cu amabilitățile de rigoare:

I-am comunicat Laviniei Braniște descoperirea mea, sperând că o să fie încântată și o să răspundă cu vreun sarcasm tăios, dar mi-a scris: „Mi se pare cam nepoliticos ce faci, sinceră să fiu 😊. Nu, nu doresc [să comentez]”. N-am apucat să-i mai trimit o selecție de diss-uri ale cititorilor la recenta ei carte… tot despre relații eșuate, „Mă găsești când vrei”, care are peste o sută de cronici pe Goodreads.

O să închei aici, înainte să-mi fac dușmani toți scriitorii din generația mea pe care-i aveam în lista de prieteni de pe Facebook. Scriitorii, ca și cititorii ăștia, nu uită și nu iartă.