Femeile care și-au ucis partenerii abuzivi

În 2020, aproximativ 47 de mii de femei din toată lumea au fost ucise de cineva din familia lor sau de un partener. Asta înseamnă că, la fiecare 11 minute, o femeie din lumea asta moare de mâna cuiva pe care îl cunoaște foarte bine. 67 la sută (cam 31 490 de femei) dintre aceste victime au fost ucise de partenerul lor. În România, în 2020, 212 femei au fost ucise în familie, dintre care 91 de partener.

Situația e diferită când vine vorba de bărbați: deși mult mai mulți bărbați sunt uciși în fiecare an (cam 81 la sută dintre victimele crimelor din 2020 au fost bărbați), doar 4,9 la sută dintre ei au fost uciși de partenerele lor.

În același timp, cercetările arată că majoritatea acestor crime – cele comise de femei împotriva partenerilor lor – au loc în relații în care bărbatul e abuziv. Crima e adesea un gest de disperare.

Documentarul Look What You Made Me Do, de Coco Schrijber, urmărește viețile a trei femei care și-au ucis partenerii abuzivi: finlandeza Laura și-a înjunghiat iubitul, italianca Rosalba și-a otrăvit soțul, iar olandeza Rachel și-a împușcat partenerul. Între toate aceste povești e țesută și povestea unei femei care e într-o relație abuzivă. Vedem și imagini cu o femeie care e ucisă de partenerul ei și echipa de curățenie care șterge sângele dintr-o vilă elegantă.

Am vorbit cu Coco Schrijber despre filmul ei, despre furia femeilor criminale și compasiunea ei pentru ele.

VICE: În film, urmărești viețile unor femei care au ucis fiecare un bărbat, dar pe parcurs citezi cifre și statistici legate de violența împotriva femeilor. Care e subiectul documentarului?
Coco Schrijber: De fapt, e un film despre furie. Mi-a venit ideea după o conversație cu un psihiatru, care mi-a zis că femeile ucid diferit de bărbați. A zis că femeile nu au puterea fizică să stranguleze sau să omoare pe cineva în bătaie. Un bărbat poate face asta mai ușor. O femeie trebuie să fie deșteaptă și să planifice ce are de făcut. Crimele sunt mai premeditate. Femeile se gândesc pe termen lung la consecințele pe care le va avea asta asupra lor și a copiilor lor. Nu e vorba să te aperi de un necunoscut care te atacă din senin, ci să-ți ucizi partenerul, persoana iubită. E un pas mare.

Femeile sunt mai calculate când ucid, deci.
Exact. Și tocmai pentru că premeditează totul, par machiavelice. Și de aceea primesc sentințe mai dure. Dacă un bărbat ucide o femeie impulsiv, e pedepsit pentru omucidere. Dar dacă o femeie precum Rosalba îi pune soțului otravă în chiftele și apoi îl strânge de gât pentru că încă nu a murit, atunci e crimă cu premeditare. Inițial, a primit sentință pe viață.

M-am întrebat cum de ajung femeile să ucidă atât de planificat. Și cred că are legătură cu furia și cu faptul că bărbații și-o pot exprima mult mai ușor.

Spre deosebire de femei?
Da, exact. În copilărie am fost mereu învățată să îmi reprim furia. Întrebarea pe care am vrut să o explorez în acest film e: de ce femeile își ascund mereu furia? De ce suntem mereu obligate să ne expunem la violența altora, fără să avem dreptul să fim furioase?

De exemplu, am avut recent o întâlnire online cu distribuitorul acestui film și opt alte femei. După o scurtă conversație, tipul a început să urle la mine că e în industria asta de patruzeci de ani și nu am voie să-mi bag nasul, pentru că nu mă pricep. A luat-o razna, efectiv, fără nicio jenă. Toate celelalte femei erau jenate. Și m-am întrebat cum de pot eu, regizoarea acestui documentar, să permit să fiu tratată astfel? Înseamnă că sunt la fel ca femeile din documentarul pe care l-am filmat și că accept violența altuia fără să clipesc. Așa că i-am spus calm că nu sunt de acord să urle la mine la ora aia a dimineții, mai ales că a și întârziat la întâlnire jumătate de oră. Și i-am zis că voi continua restul conversației prin e-mail.

Problema e că am fost învățate din copilărie să ne adaptăm, să ne facem mici ca să nu rănim sentimentele bărbaților.

Povestea Laurei, tânăra finlandeză care și-a înjunghiat iubitul în vârstă de 19 ani, e diferită de celalalte: sub influența impulsului de moment, după ce iubitul ei i-a zis că ar ucide-o dacă ar putea, ea s-a dus în bucătărie, a luat un cuțit și l-a înjunghiat pe loc. A mai zis și: „Când trebuie să alegi între viața ta și viața altuia, alege-te întotdeauna pe tine.”
Mi-a plăcut atât de mult că a zis asta. E încă foarte tânără, dar înțelege multe. Cred că dacă poți îmbrățișa ucigașul din tine, te eliberezi. Am multă compasiune pentru femeile care au folosit furia ca să se salveze. Toate cele trei femei cu care am stat de vorbă sunt triste că au fost nevoite să facă ce au făcut. Le consumă mult. Dar nu le e rușine de faptele lor, pentru că știu că nu aveau altă opțiune.

Cum le-ai găsit pe femeile astea?
Am găsit câte un cercetător în fiecare țară, în Țările de Jos, Finlanda și Italia. Toți mi-au dat liste cu femei care și-au ucis partenerii abuzivi în ultimii zece ani. Cea mai lungă listă a fost cea din Italia: optsprezece femei. La început, n-am găsit pe nimeni în Țările de Jos, pentru că nimeni nu voia să vorbească despre asta. Am ales cele mai interesante cazuri care aveau legătură cu furia.

Ai știut imediat ce voiai să le întrebi?
Nu am vrut să le arăt în postura de victime. Bineînțeles că ești o victimă dacă te bate partenerul, dar eu am vrut să le arăt puterea, rezistența. La început, am montat filmul fără să ofer nicio explicație despre ce le-a făcut să comită o crimă. Dar părea un fel de Kill Bill fără motivație. De aceea, le-am dat fiecăreia șansa să-și spună povestea într-o frază. Dar nu am vrut să le prezint ca victime. Sunt victime, dar sunt și agresori și, mai ales, sunt supraviețuitoare.

Nu am vrut nici să le pun prea multe întrebări emoționale despre cât își regretă faptele sau despre cum s-au simțit când și-au ucis partenerii. Am vrut să vorbesc despre anumite puncte de turnură din relația lor, despre ce au făcut și cum și-au ucis iubiții. Cum se simțea pistolul în mâna lor? Cu ce erau îmbrăcate? Am vrut să le arăt privitorilor cum face o femeie astfel de alegeri în mod calm și deliberat.

Rosalba povestește cum i-a pus soțului somnifere în chiftele și apoi l-a strâns de gât. Îmi imaginez că fapta ei premeditată a avut consecințe.
Da, inițial a fost condamnată la închisoare pe viață. Nu a vrut să spună la proces ce îi făcuse soțul ei. Acesta o agresa fizic și sexual și filma toată chestia. Avocatul s-a rugat mult de ea ca să o convingă să arate imaginile respective la proces. Îi era foarte rușine de ele. Rușinea ei e atât de tristă: Credea că abuzul pe care îl îndurase era parțial din vina ei. Până la urmă, a arătat imaginile, iar acestea i-au redus sentința la optsprezece ani.

În ciuda acestei rușini, a vrut să îmi spună povestea ei. Acum vorbește deschis despre ce i s-a întâmplat. Dar eu nu am vrut ca oamenii să audă drama ei. Am vrut să fac un film calm. Documentarul începe lent, ca o căsnicie abuzivă. Simți că te sufoci.

Rușinea e un subiect interesant în povestea Laurei. Ai rugat-o să reproducă, împreună cu iubitul actual, felul în care și-a ucis fostul iubit. Și a făcut-o.
Da, mi s-a părut groaznic să îi cer asta, mai ales că părea atât de fericită. E însărcinată cu noul iubit și sunt amândoi foarte fericiți împreună. Dar, la fel ca celelalte două femei, nu e rușinată de fapta ei. E clar că a fost singura opțiune pentru ea. A vrut să îmi arate cum s-a întâmplat. La un moment dat, când reproduce scena, o pufnește râsul. Apoi vedem fericirea de pe fața iubitului ei actual. Se vede că e super îndrăgostit de ea.

E și un film despre dragoste. Arăt și cupluri de pe stradă. Cred în dragoste, nu sunt pesimistă. Dar mă bucur că nu am avut niciodată o relație abuzivă. E arogant să crezi că ție nu ți s-ar putea întâmpla niciodată.

Ai vorbit și cu o femeie olandeză, Rachel, care și-a împușcat partenerul. De ce ți s-a părut important să prezinți povestea ei?
Rachel explică foarte clar cum se strecoară violența într-o astfel de relație. Povestea ei e un răspuns bun la întrebarea „De ce nu pleci dintr-o astfel de relație?” Nu e ca și cum ești peste noapte într-o relație abuzivă. Mai întâi iubești pe cineva, apoi îți pierzi încrederea în persoana respectivă, iar apoi neîncrederea se transformă în ură. A fost un proces foarte lung până a ajuns să-și omoare partenerul.

Se vede asta și în conversația cu femeia anonimă, care încă se află într-o relație abuzivă.
Întrebarea care bântuie pe toată lumea este: o să-și părăsească partenerul? Va găsi o cale să scape din asta? Sau plănuiește și ea să îl ucidă? Evident, ca spectator, speri că nu. Eu vreau doar să clarific o chestie: Atunci când părăsești un bărbat violent, viața îți e în pericol. Să spui că e atât de simplu, că femeile ar trebui doar să plece din relație, denotă o prejudecată foarte arogantă. Sunt multe de luat în calcul: Are unde să meargă femeia respectivă? Ce se va întâmpla cu copiii? În plus, într-o relație abuzivă e multă teroare psihologică, iar asta le dă femeilor un complex de inferioritate și ajung să se îndoiască de sine.

Și, cel mai important, aproape 75 la sută dintre femeile ucise în relații sunt omorâte după ce și-au părăsit partenerii abuzivi. În Țările de Jos, o femeie e ucisă la fiecare opt zile de către un fost partener, iar în Belgia 150 de femei sunt ucise în fiecare an de partenerul lor. De aici și furia mea personală legată de subiect: am tot citit despre femei ucise de parteneri abuzivi și, de multe ori, poliția deja știa de violența bărbatului.

Acesta e motivul pentru care ai ales să arăți imaginile acelea groaznice cu scene de dinainte și după ce a fost ucisă femeia aceea?
În film vezi uciderea unei singure femei. Dar nu uita că asta se întâmplă de treizeci de mii de ori pe an. Asta înseamnă un munte de femei ucise. 

Mai arată și ce se poate întâmpla într-o relație abuzivă. Te gândești că poate te-ai putea apăra într-o astfel de luptă. Dar, odată, am avut un accident în trafic și mi-am rupt maxilarul. A fost groaznic. M-a durut teribil. E o naivitate să crezi că e ușor să te aperi. Mi se pare admirabil că Laura a reușit să ia un cuțit în timpul luptei, că a primat instinctul de supraviețuire. Ca femeie, ți se spune mereu că străzile sunt pline de pericole. Dar majoritatea femeilor sunt ucise în casă. Chiar la ele acasă.

E cutremurător să vezi cum șterge echipa de curățenie sângele în casa aia luxoasă.
Am vrut să arăt că în spatele unei fațade elegante se poate ascunde violență și că totul într-o astfel de casă poate deveni o armă. O pușculiță poate fi o armă, colțul mesei la fel. Poți foarte ușor să-ți lovești partenera cu tâmpla de colțul unei mese de designer.

La scurt timp după ce vezi cum bărbatul vrea să scape de corpul femeii pe care tocmai a ucis-o, auzi cum o alta și-a ucis partenerul abuziv. Ai făcut special acest montaj ca spectatorii să le țină partea femeilor ucigașe?
Da, am fost conștientă că s-ar putea ca privitorul să aibă un sentiment de satisfacție. Evident că nu poți aproba pe cineva care a comis o crimă. Ar fi nasol. Dar după ce auzi poveștile acestor femei și afli cât de multe trec prin asta, nu poți să nu simți o oarecare satisfacție când auzi că unele dintre ele au reușit să își pedepsească abuzatorii. E un sentiment ciudat, dar cred că e sănătos să îl acceptăm.

Cum au reacționat familiile bărbaților uciși la acest documentar?
Nu le cunosc familiile și nici nu cred că vor vedea vreodată filmul. Nu am de-a face cu ele. Povestea mea e despre femei, ele sunt în lumina reflectoarelor. 

Aveai prejudecăți despre femeile care își ucid partenerii?
Inițial mă gândeam că probabil niște persoane antisociale ar face așa ceva, dar pe parcurs am realizat că i se poate întâmpla oricui. Am citit un articol despre un judecător care presupunea că femeile care ucid au o tulburare de personalitate. De ce e atât de greu de crezut că unele femei nu au altă opțiune ca să se apere de abuzuri? Că sunt nevoite să ia decizia să își ucidă soțul?