„Biblia vaginului” și alte cărți mai utile decât Cartea Sfântă dacă ești o tânără în România

Aveam 14 sau 15 ani când am început să simt primele schimbări. Nu mă refer doar la cele fizice: menstruație, modificarea corpului, apariția primelor coșuri de la hormoni, ci și la cele emoționale. În adolescență am început să înțeleg că tipii nu mă mai privesc ca pe un copil, o adolescentă, ci ca pe o tânără femeie care își poate începe viața sexuală oricând. Am început să înțeleg de ce sunt abordată pe stradă, de ce anumiți bărbați încearcă să mă cucerească. 

Dacă până atunci obișnuiam să le povestesc deschis alor mei pățaniile prin care trec, de la 14 ani am început să mă închid în mine, să mă micșorez și să mă ascund într-o cutie de chibrituri, să mă simt în siguranță. La fel am procedat și cu prietenele pe care le aveam pe vremea aia. 

Nu am spus nimănui despre bărbatul care se uita la mine când jucam șotron în fața blocului și a început să se masturbeze, nici despre colegii de clasă care mă întrebau dacă mi-ar plăcea pe muzică, nici despre palmele pe fund pe care le primeam pe stradă sau la școală. Cum n-am zis nici de profii de sport care-mi ziceau că trebuie să fac sport și pe ciclu doar ca să fiu egală cu băieții. Începusem să mă rușinez de mine.

Mult timp am crezut că este vina mea. De ce am sâni de pipăit, fund de lovit? De ce mă îmbrac vara în pantaloni scurți când știu că o să fiu fluierată de pe șantierele din jur? Credeam că doar eu pățesc asta. Ani mai târziu, am descoperit niște cărți care, treptat, au reușit să evapore senzația de solitudine în care înotam. Sunt cinci cărți pe care mi-aș fi dorit să le descopăr la o vârstă mai fragedă doar ca să nu mai ajung în punctul în care să n-am încredere în mine.

Odată cu „Oriunde, oricând, oricui”, coordonată de Girl Up România, mi-a amintit de toți libidinoșii care m-au abordat pe stradă. M-a înfuriat, am plâns și am recunoscut câteva tipologii de bărbați cu care te ciocnești, fără să vrei, pe străzile din orașele de pe meleagurile noastre, de la onaniști care nu se pot abține când văd o fată tânără în autobuz și bătrâni care se dau la puștoaice de 14 ani până la rude care-și pipăie copiii sau nepoții.

„Te obișnuiești să-ți numeri pașii cu sunetul cheilor de la casă în timp ce ți le aranjezi între degete, cu senzația ecranului telefonului când îl deblochezi și te prefaci că suni un prieten, cu privirile subtile peste umăr. Te obișnuiești cu golul din stomac când o mână îți atinge spatele în timp ce traversezi strada, graba cu care îți dai mai tare muzica în căști, ca să nu auzi fluierăturile și țipetele, și te obișnuiești cu senzația peretelui murdar de sub degetele tale când te sprijini de el, ca să nu poată veni nimeni din spate. [...] Te obișnuiești să-ți schimbi hainele pentru că te-ai uitat în oglindă la ținuta ta nu prin proprii ochi, ci prin ochii țării tale și, dintr-odată, vezi motive aparent valide pentru violența sexuală, în loc să vezi niște blugi și un tricou pe corpul tău prepubescent. [...] Acesta este limbajul fricii, al ezitării și al furiei pe care femeile și fetele din România îl vorbesc și în care a fost scrisă această carte.”

Mi-aș fi dorit să descopăr cartea asta când mă simțeam rușinată că niște indivizi mă acostează. M-ar fi ajutat să realizez că nu e vina mea, că nu trebuie să-mi ascund formele că oricum, indiferent ce aș purta, tot va apărea un individ care să se lege de mine.

Școlile din România au carențe considerabile când vine vorba de educație sexuală. Poate afli câte ceva la biologie, la o oră specială, la dirigenție sau poate cu o campanie a unui ONG. La 12 ani, îmi luam informațiile din revistele pentru adolescenți și încă aveam senzația că pot rămâne gravidă cu ursulețul de pluș. Acum, e adevărat, există internetul, dar oare câți elevi de gimnaziu știu unde și ce să caute ca să-și cunoască corpul?

Ei bine, „Biblia vaginului” e o carte din care afli absolut tot ce trebuie să știi despre organul tău sexual, în timp ce-i scrisă lejer și plină de umor. Indiferent de vârstă, cred că tot o să afli ceva ce nu știai. Spre exemplu, am aflat că produsele de igienă intimă pentru femei sunt mai nocive decât gelurile de duș obișnuite, la fel și șervețele umede. Jen Gunter, medic ginecolog și autoarea cărții, recomandă să te speli acolo jos doar cu apă și să renunți definitiv la spălăturile vaginale, fiindcă organul tău sexual e atât de șmecher, încât se curăță singur.

Volumul ăsta e dedicat „tuturor femeilor cărora li s-a spus cândva – în cele mai multe cazuri, de către un tip – că sunt prea ude, prea uscate, prea respingătoare, prea largi, prea strâmte, prea însângerate sau prea mirositoare”.

Prin autobiografia ei, Vanessa Springora m-a ajutat să înțeleg că la 15 ani am picat în plasa unui prădător sexual. În carte a povestit cum, la o vârstă foarte fragedă, un scriitor de vreo 50 de ani s-a îndrăgostit de ea și nimeni, nici măcar propria mamă, nu a intervenit. 

A fost o poveste care m-a scârbit și m-a bucurat în mod egal. M-a scârbit mizeria de G., scriitorul cu care a fost autoarea, și modul lui josnic în care agăța tineri, atât fete, cât și băieți. M-a bucurat că Vanessa a depășit statutul de victimă, s-a reapropiat de literatură, a ajuns o editoare recunoscută în Franța și, după atâția ani, a avut curajul să-și spună povestea și a devenit un exemplu pentru multe tinere (și tineri în unele cazuri) manipulate de astfel de nenorociți.

Încă-mi amintesc ce i-a spus Cioran, un bun prieten al scriitorului pedofil, când Springora s-a dus la ei să-i ceară ajutorul: „G. e un artist, un scriitor foarte mare, lumea o să realizeze asta într-o bună zi. Sau poate că nu, cine știe? Îl iubești, îi accepți felul de a fi. G. n-o să se schimbe niciodată. Ai mare noroc că l-ai întâlnit. Rolul tău e să-l însoțești pe drumul creației, să te pliezi pe capriciile lui. Știu că e nebun după tine. Dar, de cele mai multe ori, femeile nu înțeleg de ce are nevoie un artist. Știi că soția lui Tolstoi își petrecea zilele dactilografiind toate manuscrisele pe care soțul ei le scria de mână, corectând tot timpul și cea mai mică greșeală, dând dovadă de o desăvârșită abnegație? Plină de sacrificii și jertfindu-se pe sine, așa se cuvine să fie dragostea pe care o femeie de artist i-o datorează celui pe care-l iubește.”

Când ea amintește că este mințită tot timpul, Cioran îi răspunde: „Minciuna este literatură, draga mea! Nu știai?”

Până la 20 de ani m-am mutat dintr-un oraș în altul și mai niciodată nu am reușit să-mi construiesc relații de prietenie puternice cu femeile. Nu că n-aș fi vrut. De cele mai multe ori se nășteau, dar, odată ce schimbam orașul, ajungeam să ne sunăm din ce în ce mai rar, apoi să ne dăm câte un mesaj până în punctul în care nu mai vorbeam deloc. Nu pot să zic că acum am o prietenă apropiată.

Mi-am dat seama de asta odată cu autobiografia „Tot ce știu despre dragoste” a lui Dolly Alderton. Cu toate că pare o carte de dezvoltare personală, care-ți explică tot ce trebuie să știi despre relațiile amoroase, chiar nu e. Între paginile sale am descoperit traseul unei puștoaice, de la primii fluturi în stomac și relații ratate cu bărbații până la joburi nasoale.

Singura ei constantă era cea mai bună prietenă din copilărie, care s-a distanțat de ea atunci când a avut prima relație serioasă. Cred că cel mai mult mi-a plăcut felul în care scriitoarea vorbește despre cum o femeie renunță la relația de prietenie cu o altă femeie, fiindcă ajunge să pună iubitul, logodnicul sau soțul pe primul loc.

Cartea Laurei Ionescu e una dintre cele mai frumoase de nonficțiune de la noi pe care am citit-o. Autoarea spune povestea mamei sale, care a murit din cauza cancerului. Era destul de tânără când s-a întâmplat asta și a lăsat un gol mare în viața autoarei.

Asupra mea a avut un impact puternic. Ultima dată când am fost acasă la ai mei era Crăciunul lui 2019. Câteva luni mai târziu au apărut primele cazuri de Covid și, ca să-mi protejez familia, am încetat să mai trec pe acolo. În toamna lui 2021, după doi ani, am revăzut-o pe mama. Pe atunci citeam și cartea.

Tot dorul care s-a acumulat, toată separarea, senzația pe care am avut-o când mi-am văzut mama, de parcă o știam de-o viață și totuși semănând atât de puțin cu femeie pe care am lăsat-o în urmă la finalul lui 2019, m-au făcut să plâng isteric când am ajuns la ultimele pagini din cartea Laurei. Mi-am dat seama că indiferent ce se va întâmpla în viața asta, indiferent de sutele de kilometri care ne despart, de certurile mici care apar, mama o să-mi fie mereu alături spiritual.