Filmul românesc zici că-și trăiește o a doua viață, cu zeci de mii de spectatori care ajung la cinema să vadă filme noi. Și probabil că valul ăsta nu se va opri prea curând. Acum e vorba de Pup-o, mă! 3, dar pe care o să-l găsești cu titlul Ouăle, franceza și ardelenii.
Cel de-acum închide seria: o trilogie românească despre trei ciobani care caută să pupe fete după o tradiție străveche și pur și simplu inventată. Odată pupate, se ajunge la căsătorie.
Videos by VICE
Pup-o, mă! a devenit și serial, pe Prima TV, sub forma unui reality show – Înfruntarea bacilor – cu Tică (Alin Panc) și Horică (Alexandru Pop, cunoscut și ca Văru’ Săndel).
În cel de-al treilea film, cel neînsurat a rămas Tică. Așa că trebuie să-și găsească și el o fată pe care s-o pupe de Ziua Lânii. Până să reușească asta, ajunge la Untold cu Bică (Cosmin Seleși). Acolo cei doi întâlnesc trei fete dornice să-i viziteze la stână. Horică, pe de altă parte, are grijă la stână de Lorette (Kristina Cepraga), o româncă franțuzită care a cumpărat locul ca să-și găsească liniștea. Ea dă „franceza” din titlu, „ardelenii” te-ai prins deja care sunt, cât despre „ouă” sunt la propriu trei ouă pe care le poartă Horică într-o borsetă ca să-i demonstreze soției că poate avea grijă de copii, când va fi cazul.
Ouăle, franceza și ardelenii e o comedie, în caz că nu știai deja, cu mixul ăsta între umorul de situație, neînțelegerile de limbaj (între franceză, română și ardelenească) și niște momente excelente în care se vorbește în mai puțin cunoscuta limbă „no”.
Când personajele principale discută chestiuni cu adevărat serioase trec în străvechiul limbaj „no”. Și totul e în „no”, dar cu diverse pronunții și accente pe „o”. Ai putea zice că-i o glumă de internet dusă prea departe, dar niciunde pe internet nu a fost atât de bine lucrată ca-n filmul ăsta.
Cel puțin trei argumente pentru care să vezi Pup-o, mă! 3
Pup-o, mă! 3 e din 17 februarie în cinema. Celelalte două sunt pe Netflix – unde e și Secretul lui Zorillo –, în caz că vrei să vezi de unde a pornit și unde ajunge. Pe primul l-am luat ca atare: o comedie cu ciobani ardeleni care reușesc să tot ajungă în situații absurde, al doilea nu m-a prins cine știe ce, iar al treilea e fix unde trebuie.
În primul rând e felul în care merge scenariul la pachet cu ce vorbe sunt în gura personajelor. Oh, nu, și nici nu se înjură. Mai mult, Cepraga e ce trebuie în rolul lui Lorette, mai ales că e și feministă, dar nu și-a găsit satul potrivit în care să aplice asta. Până la urmă îi afli și povestea și de ce e așa supărată pe lume.
La cel de-al treilea film – Ouăle, franceza și ardelenii – merită să mergi pentru cum arată, unde Tudor Botezatu (regizor) și Rareș Dima (director de imagine) livrează ce trebuie, în special pentru momentele cu discuțiile în „no” sau când situația pare un pic tensionată sau un pic distantă. Sigur, e un selling point dacă filmele te încântă și pentru imagine.
În fine, poți să folosești lumea din Pup-o, mă! 3 și pentru escapism: o stână, un cioban care a ajuns la o vârstă onorabil de înaintată și încă necăsătorit și un clash cultural între sat și Untold, cu tot ce presupune viața urbană. Filmul are și nuanțele astea de realism balcanic. Cam cum a fost altă trilogie pe care și-o amintesc ai tăi: Ardelenii. A început cu Profetul, aurul și ardelenii, din 1978, a continuat cu Artista, dolarii și ardelenii, din 1980, și Pruncul, petrolul și ardelenii, din 1981. Iată, arc peste timp tot cu ardelenii se face treabă de explorat dinamicile lumii vechi și noi.
Ouăle, franceza și ardelenii e încă unul dintre filmele de care România avea nevoie
M-am născut și-am crescut în București și poate că d-asta nu-mi plac accentele, de la oltenesc și ardelenesc până la moldovenesc și altele. Nu le consider „graiuri dulci” sau „spumoase” sau ce se mai spune despre ele. Dacă ar fi după mine, toate replicile din filme ar suna ca ceva ce se vorbește între Constanța și Pitești – și atât. Dar am ajuns să înțeleg că-s oameni care le apreciază, ba chiar și râd la anumite expresii livrate cu accent.
Eh, ăsta a fost unul dintre motivele pentru care am crezut primul Pup-o, mă! mai mult sau mai puțin o încercare de-a pune zona aia în cinematografie. Era mult prea localizat (după accent). L-am văzut însă pe Netflix într-o duminică târzie și cât de cât mi s-a părut o idee interesantă de film, de la absurdul situației (de-a respecta o tradiție străveche) până la personajele prezente în el. Nu îți ridică așteptările mai sus decât poate livra. Acum c-a ajuns să fie trilogie e cu atât mai interesant.
Înainte să văd și a treia parte, am vorbit cu Alin Panc, producător, actor și omul de la care a pornit ideea, despre locul pe care îl are filmul ăsta. Pe scurt, conceptul îl are de vreo 30 de ani, de când voia să facă un film împreună cu Alexandru Pop în care ei să joace doi ciobani. Apoi povestea s-a dus să fie cu doi ardeleni și un moldovean, cu flavour de „Miorița”, și până la urmă au ajuns toți ciobanii să fie ardeleni. „L-am făcut pe primul și a mers, dar niciodată n-am crezut că mai facem partea a doua”, zice Alin. Apoi a ieșit și a doua parte, făcută în pandemie. Și acum, în 2023, se încheie capitolul ăsta: franciză de trei filme și un serial.
În timp ce lumea se uita la ce premii mai vin de la Cannes sau Berlin sau alte festivaluri, în România apăreau filme și pentru public. Am scris asta și parcă văd oameni care-și dau ochii peste cap sau strâmbă un pic din nas. Realitatea e însă că sălile de cinema nu sunt încă umplute de filmele de festival, ci de celelalte, unde poți trece lejer pe listă Două lozuri, Teambuilding, Romina VTM, Oh, Ramona! sau Pup-o, mă!, iar lucrurile deja s-a schimbat. Și nici n-ar trebui să fie o scindare între unele și altele. Au scopurile lor, atât timp cât și impresionarea, emoționarea sau bucurarea publicului e printre acele scopuri.
Deja borna de 100 000 de bilete nu mai pare imposibil de atins, de unde în urmă cu câțiva ani părea dificil și să treci de câteva zeci de mii. „În urmă cu câțiva ani, cine făcea 6 000 de spectatori în prima săptămână era serbare națională a filmului. Când am făcut primul Pup-o, mă! toată lumea m-a felicitat pentru 10 000 în prima săptămână. Eu nu înțelegeam, eram supărat, că mă așteptam să fac mai mult”, zice Alin.
E și un oarecare efect de domino la treaba asta. Dacă ai câteva filme românești care atrag oameni, cresc vânzările și la celelalte. „E nevoie foarte mare de genul ăsta de filme, că deschid celelalte oportunități. Piața românească de film privat crește și este dezvoltată. Acum e ce este datorită mai multor oameni care au făcut ceva”, adaugă Alin. Sigur, ajută și că ele ajung după pe platforme de streaming ca Netflix sau HBO Max, că oamenii nu uită de ele, mai au ocazia să le vadă și după retragerea din cinema și, totodată, înseamnă bani pentru cei care le-au făcut.
Alin crede că ce vedem acum ca producții reprezintă o etapă intermediară. „Începe să se așeze piața românească, ceea ce nu poate fi decât bine. Genul ăsta de filme va duce cinematografia românească în zona de filme bune, corecte, care o să facă și public.”
Peste cinci sau zece ani peisajul cinematografic local o să arate altfel. Până atunci, uite și două motive să vezi Ouăle, franceza și ardelenii în cinema: un film lejer de popcorn, nachos și suc la care o să și râzi, o să te și regăsești pe alocuri și care e bine făcut pentru ceea ce vrea să fie, de la replici și acțiune până la cum e filmat (luminos, optimist).
Ce i-aș reproșa e finalul un pic prea grăbit. Dar, la o adică, te poartă vreo oră jumate prin apăsările personajelor și la final te lasă și cu senzația asta că „hai că e și bine”. Unde mai pui că-l poți folosi și ca scuză să săruți și tu ceva la cinema, dacă tot ai ajuns acolo, dacă tot e cadrul deja setat. Mă rog, te descurci.
