Am fost abuzată de atâtea ori în copilărie, încât acum mi-e teamă și de o mângâiere

De obicei iau foarte în serios avertismentele despre postări tulburătoare pe rețelele sociale. Dar, de curând, am luat decizia neînțeleaptă să ignor un astfel de avertisment și am citit o postare a unei femei de pe un grup privat de Facebook. Ea povestea cum un bărbat pe care îl cunoscuse la o primă întâlnire ignorase obiecția ei împotriva sexului neprotejat și continuase actul sexual. Femeia l-a dat afară din casă și, mai târziu, i-a făcut educație despre consimțământ prin sms-uri, unde a făcut screenshot-uri.

Postarea mi-a amintit de experiențele mele îngrozitoare din copilărie și adolescență când am fost hărțuită și abuzată. Amintiri despre bărbați care se masturbează în public. Amintiri despre o rudă îndepărtată care m-a violat timp de cinci ani în adolescență. Despre muncitorul care m-a păcălit să merg cu el într-o cameră întunecoasă ca să-mi arate un zmeu, când aveam cinci ani, după care mi-a zis să-mi dau jos chiloții, că altfel mă aruncă de pe bloc. Bărbatul care a trecut pe lângă mine cu motocicleta și mi-a ridicat bluza în mijlocul străzii, când aveam 16 ani.

Amintirile despre aceste incidente mi-au provocat un sentiment intens de vinovăție pentru că nu am avut curajul să-mi confrunt agresorii. Nu doar pe cei care m-au exploatat în adolescență, cât și pe cei care nu mi-au cerut consimțământul în viața de adult. Pe de o parte, am admirat curajul femeii care își postase experiența pe Facebook, dar, pe de altă parte, m-a înnebunit faptul că eu n-am avut niciodată curajul să fac asta. Copilăria și adolescența mi-au fost marcate de comportamentul sexual agresiv al bărbaților din jurul meu.

E ironic că societatea a reușit să mă facă să cred, în subconștient, că eu sunt responsabilă de toate incidentele oribile prin care am trecut. N-am spus nimănui despre ele de teamă că oamenii mă vor judeca, iar părinții mei se vor înfuria și îmi vor impune restricții.

Dar îmi amintesc prima oară când am discutat despre asta cu una dintre prietenele mele de la școală, când aveam vreo 13 sau 14 ani. Când am vorbit despre asta, am simțit că mi s-a luat o greutate de pe piept. Și astfel, în următorul deceniu, am vorbit despre abuzurile de natură sexuală cu aproape toată lumea pe care o știu, inclusiv familia mea, cât și cu necunoscuți. De fiecare dată când vorbeam despre asta, simțeam că scade rușinea și durerea care mă legau de aceste incidente. În tot acest timp, hărțuirea sexuală a continuat, în diverse momente ale vieții. Dar, deși nu-mi mai era rușine să vorbesc despre asta, sentimentul de vinovăție că nu mi-am confruntat agresorii a persistat.

Îmi era rușine profund și de corpul meu. Abia îndrăzneam să îmi privesc sânii sau vulva. Le uram. Orice lucru de natură sexuală mă înspăimânta. O să povestesc altă dată despre cum am reușit să depășesc faza asta. Încă n-am ajuns în punctul în care să pot vorbi despre asta, dar cert e că am reușit să înving rușinea legată de corp.

O problemă și mai mare sunt relațiile mele cu bărbații. E o luptă continuă pentru mine să am încredere în bărbați, în intențiile și emoțiile lor. Nu am avut nicio relație romantică cu bărbați în școală și în facultate. Până la douăzeci și ceva de ani, înghețam instant dacă mă atingeam accidental de un bărbat. Nici primul meu contact sexual nu m-a ajutat. Ba dimpotrivă, m-a traumatizat și mai tare. Deși eu eram îndrăgostită de el, pe el îl interesa doar sexul. M-am simțit foarte naivă.

Relația mea actuală e cea mai lungă pe care am avut-o vreodată. La început, pe măsură ce încercam să ne găsim zona de confort pe partea fizică, eram adesea confuză. Îl opream pe la jumătatea mângâierii de parcă tocmai ieșeam dintr-o transă și îl obligam să mă lase în pace. Fugeam disperată la baie și mă spălam pe mâini de zor, de parcă aș fi comis un mare păcat.

S-a întâmplat de atâtea ori încât mă temeam că o să renunțe, dar a avut răbdare. Încerca mereu să mă calmeze, dar, până la urmă, epuizat, mă lăsa să fierb în propria anxietate.

În primul an, cea mai mare dilemă a mea era dacă nu cumva era interesat doar de sex. Era super important pentru mine să știu adevărul. Așa că am luat o pauză de relație timp de câteva luni. N-a avut de ales decât să accepte. Dar faptul că încă suntem împreună dovedește că a fost mai mult decât o atracție fizică. Evident că partenerul meu a jucat un rol important în asta: nu m-a judecat niciodată pentru anxietățile mele, pe care mulți le-ar numi crize.

După mult timp și multe eforturi, momente de eșec și influențe pozitive de la oameni care n-au vrut să renunțe la mine, am reușit în sfârșit să-mi depășesc anxietățile și frica. Sau cel puțin așa am crezut.

După ce am citit postarea descrisă mai sus, mi-au revenit toate amintirile diabolice. Mi-a dărâmat toată stabilitatea psihică pe care o câștigasem cu greu. Se pare că, la fel ca milioane de alte femei, nu mă vindecasem.

Locuiesc cu familia mea și abia am petrecut o noapte cu iubitul meu în ultimele patru luni de pandemie. Acum mi-e și frică să mă gândesc la orice de natură sexuală. E cel puțin frustrant. Și mai frustrant e că, deși sunt conștientă că trebuie să fac terapie, nu pot, din cauză că mă tem de coronavirus și că n-am reușit până acum să găsesc un terapeut virtual de încredere. Mă consumă sentimentul de vinovăție că nu mi-am confruntat agresorii și îmi doresc intens să pot șterge toate abuzurile ca să mă pot bucura de viață și de dragoste fără frică.

De două săptămâni sunt în starea asta. La exterior, par ok, râd și zâmbesc și muncesc. Dar orice gând inconfortabil mă zdrobește. În ultimele zile, m-am gândit încontinuu la traumele cauzate de abuzurile sexuale din copilărie. Am decis să scriu articolul ăsta ca să analizez trauma și să realizez ce formă a luat în timp. Și, cum pandemia ne-a izolat pe toți, acesta e modul meu de a-mi împărtăși durerea și de a găsi un sens în ea până când voi găsi un terapeut care mă poate ajuta.