Ce poți să faci într-o relație în care partenerul cu borderline te amenință cu sinuciderea

Pătratul Roșu este un podcast bilunar despre toate lucrurile care îți vin în minte despre sex și viața sexuală și ți-e rușine să le zici cu voce tare, dar și despre tabuurile din relații și din viața de zi cu zi.

Prima dată am auzit de tulburarea de personalitate borderline, un comportament pe termen lung caracterizat prin relații instabile cu alte persoane, o imagine denaturată a sinelui și impulsivitate, în filmul Girl, Interrupted, apoi au urmat Prozac Nation și Silver Linings Playbook. Oricât de ușor ar părea că e redată-n filme, în realitate, borderline e dificil de încadrat într-un tipar. Dar asta nu a ferit-o de stigmatizare și prejudecăți. 

În România nu există statistici recente despre câți oameni au fost diagnosticați cu borderline. Ne putem raporta la statistica din Statele Unite ale Americii: prevalență de 1,6 la sută. La nivel global și european, procentajul fluctuează la trei la sută. Asta ar însemna, local, câteva sute de mii de persoane care vor ajunge în relații. Ce se întâmplă de-acolo înainte? 

Pe acest subiect am vorbit cu Mihai Bran, medic psihiatru și fondator ATLAS, într-un nou episod din podcastul Pătratul Roșu în care am analizat nuanțele tulburării de personalitate borderline, dar și de ce poate fi confundată de unele persoane cu tulburarea afectivă bipolară. 

„Dacă ești borderline nu înseamnă că nu poți să întreții o relație. Dacă ești bipolar, la fel, [nu înseamnă că] nu poți să ai o familie sau să întreții o relație care să fie funcțională. Cunosc pacienți cu tulburare bipolară, de exemplu, care au o viață de cuplu, de familie, foarte bună, care funcționează”, a zis Mihai. 

Totuși, ca în viață, asta nu înseamnă că fiecare relație are șanse mari de-a deveni una de lungă durată. Ține foarte mult de cei doi care o compun și, mai ales, dacă persoana cu borderline face terapie și încearcă să-și gestioneze impulsivitatea. Mihai subliniază că boala nu poate fi niciodată o scuză pentru un comportament toxic, iar fiecare om e responsabil de acțiunile sale. După cum reiese și din fragmentul de mai jos. 

Pătratul Roșu: Tentativele de suicid apar și la borderline?
Mihai Bran: Apar. Dar pot fi tot felul de inițiative din astea de automutilare în care ei se pedepsesc pe ei sau cred că-i pedepsesc pe cei din jurul lor. Apar cu tot felul de tăieturi. Poate fi o trăsătură de a atrage atenția asupra lor, asupra faptului că ei trec printr-o explozie emoțională și că au nevoie, de fapt, de ajutor. Dar pe care-l resping, ulterior. 

Există și acest stigmat al faptului că sunt manipulatori.
Pot fi, da. Această trăsătură apare în cadrul mai multor tulburări de personalitate. Însă suntem cu toții manipulatori, mai mult sau mai puțin. E și o chestie de etică, obții ce vrei într-un context mai mult sau mai puțin etic. Poți să fii manipulator într-un context de leadership, adică să ajuți oamenii, să conduci o organizație sau o mișcare care poate avea un obiectiv bun. E o chestie de nuanță aici și de semantica „manipulării”. 

Ai spus că tu cunoști cupluri care funcționează foarte ok în contextul în care unul dintre parteneri are această tulburare, dar, din păcate, am citit despre persoane care n-au mai rezistat. Și exact ăsta era discursul, n-au mai putut să suporte și au plecat din niște relații care nu au ținut doar câteva luni, ci poate chiar ani, într-un mediu care a devenit toxic pentru că persoana cealaltă nu apela, de fapt, la niciun fel de ajutor ori nu putea să-și gestioneze emoțiile. Cât de des întâlnești situația asta, comparat cu cea funcțională descrisă de tine?
O părere personală și o observație, persoanele cu astfel de trăsături nu sunt capabile să ducă o astfel de relație pe termen foarte lung, la ei regula e: „Ok, am o relație, dar la un moment dat se va termina, pentru că partenerul nu mai rezistă în mediul ăsta”. Uneori, chiar și cu terapie. La un moment dat, ceva dispare de acolo. 

Iar în societatea de azi, cel puțin din ce văd în jurul meu, nu mai sunt atât de dese acele relații care durau de la 20 de ani până când moartea ne va despărți. Sunt chestii mult mai scurte, poate și mai sănătoase - de ce nu, dacă asta e evoluția? Nu mai sunt acele șabloane, gen nu divorțezi, nu schimbi relația, stai acolo no matter what. 

Cum poate persoana de lângă să ajute? E rolul ei?
Depinde cât de mult vrea să se sacrifice și cât de mult vrea să-și asume relația respectivă sau cât de mult vrea să continue să rămână implicată în relație sau o impactează comportamentul sau stările celuilalt. Dacă nu mai poți să funcționezi în cuplu, că sunt niște dezechilibre, nu cred că mai are rost să stai acolo. Personal, nu sunt adeptul ideii: „Stăm împreună indiferent de situație, ne suportăm, ne înghițim”. Adică persoana de lângă ar trebui să se gândească în primul rând la binele ei. 

Cred că asta s-ar duce și-n cinism, iar oamenii nu prea vor să vorbească despre zona asta egoistă, cinică, pentru că atunci ar putea fi percepuți drept trădători, niște oameni care n-au vrut să muncească un pic mai mult la relația aia.
Dar, și aici, nu zic că, dacă observi că partenerul tău are niște trăsături, să zici: „Gata, eu îmi fac bagajele și plec, că nu-mi miroase a bine”. Nu. Merită să încerci anumite lucruri. Dacă persoana respectivă, printr-un proces terapeutic, își atenuează anumite trăsături, devine mai maleabilă, poate exista o funcționare în cuplu. 

Deci, în momentul în care partenerul/partenera simte că nu mai poate sau că e afectată propria sănătate mintală sau fizică...
Sănătos e să pleci. E o părere personală. 

Chiar dacă ești amenințat: „O să mă sinucid din cauza ta, dacă pleci”?
Revenind la cinism. Trebuie să te gândești mai întâi să-ți fie ție bine. Nu poți să faci bine pentru toți cei din jurul tău, oricât de mult ai vrea. 

Și cum gestionezi dacă persoana respectivă chiar își ia viața și tu ai plecat?
În cele mai multe cazuri, rămâne doar amenințare, iar pacienții cu trăsături de tip borderline de obicei amenință și folosesc tot felul de tertipuri pentru a monopoliza, pentru a păstra controlul pe persoana respectivă. Nu stai cu cineva pentru că te amenință că se sinucide, nu e sănătos. 

E aproape o luare de ostatici.
Da, te transformi tu într-o victimă, dacă stai cu o persoană care te amenință că se va sinucide dacă pleci. Trebuie să te gândești și la tine. 

Ce faci când partenerul nu are doar borderline, ci și bipolaritate, iar genul ăla de amenințare e dus la capăt?
Sunt destul de rare cazurile. Dacă vrei să fiu foarte pragmatic, așa ar trebui să gestionezi orice amenințare sau tentativă de suicid: pui mâna pe telefon, suni la 112 și duci respectiva persoană într-un serviciu specializat de psihiatrie unde poate fi monitorizată și evaluată în ceea ce privește riscul suicidar. Asta e varianta pragmatică. Așa, ne întoarcem la discuția de mai devreme, că rămâi prizonier și devii tu victimă, de fapt, într-o relație care e toxică. 

Mi se pare că te atrage să fii parte din problemă. În această relație în care unul este diagnosticat și celălalt ar vrea să plece sau nu din relația aia. Să presupunem că ar vrea să plece, după amenințări cu suicid și toate astea. Cumva, persoana cu tulburarea respectivă te trage să fii parte din problema ei, problemă pe care poți sau nu să o vrei. 
Da, în care te poți implica să îi oferi sprijin, să o ajuți, până la un punct. Acum, depinde de disponibilitatea fiecăruia. Cât de mult vrei să investești în relația respectivă. 

Poți urmări Pătratul Roșu și pe Instagram, Spotify, Apple Podcasts și YouTube.