Viața cu cele mai mici venituri din România: „Copilăria mi-o văd prin copii, că eu n-am avut”

„Mi-e foarte frică să nu mă îmbolnăvesc și să iau coronavirus pentru că n-ar avea cine să ne ajute”, îmi spune Elena (48 de ani) cu lacrimi în ochi. Ea și cei trei copii ai ei trăiesc din salariul mediu pe economie al mamei și alocațiile lor. Peste opt sute de mii de elevi n-au acces la internet în prezent și implicit la educație. Dacă numărul ăsta nu te sperie, poate că ar trebui să-ți amintești că multe școli au trecut pe online din martie, adică de zece luni. 

Dacă scazi lunile de vară, îți rămân șapte luni în care mulți copii vulnerabili n-au avut acces la educație. Impactul crizei provocate de Covid-19 nu se oprește aici. Pe lângă riscul de abandon școlar, pandemia a avut și un efect emoțional asupra copiilor și altul financiar asupra părinților. 

Pachete de alimente, tichete sociale, tablete, ore după școală și ajutor la teme, sesiuni de parenting, instruirea cadrelor didactice pentru folosirea educației digitale și ajutor de fiecare dată când a fost nevoie. Programul de susținere a educației și protecției sociale pentru copii vulnerabili al celor de la Salvați Copiii vine ca ajutor pentru familiile din medii defavorizate pe care pandemia le-a afectat în diferite moduri. Pe toată perioada pandemiei, organizația a stat în contact cu familiile vulnerabile, implicând asistenți sociali, psihologi și asistenți sociali pentru a putea ajuta la starea emoțională și psihică și a minimaliza riscul abandonului școlar.

„Cele mai mari probleme întâmpinate de familiile cu care lucrăm sunt legate de pierderea sau instabilitatea locurilor de muncă ale părinților și accesul redus la educația online al copiilor, care fie nu au avut dispozitivele adecvate sau au fost nevoiți să le împartă cu alți frați, fie nu au avut spațiul potrivit acasă, fie au avut probleme de conexiune la internet”, îmi explică Anca Stamin, manager de proiect la Salvați Copiii. 

Școala „Radu cel Mare” și Școala „Mihai Viteazul” sunt instituțiile în care învață mulți copii în dificultate din Târgoviște. Discrepanța dintre picturile pline de culoare ale copiilor afișate pe pereți și lipsa gălăgiei pe care obișnuiai s-o auzi într-o școală sunt primul lucru care te lovește atunci când intri în „Radu cel Mare”. Am fost până acolo să vorbesc cu patru familii vulnerabile pentru a afla ce le e cel mai greu în perioada asta și cum reușesc să depășească problemele.  

Laura are 48 de ani și lucrează la un dispecerat de taxi. Are trei copii: Constantin are șase ani, Andrei e în clasa a patra, iar cel mai mare, Ionuț, e în clasa a cincea. „Noi avem o vorbă în casă, că suntem toți o echipă și ne ajutăm unul pe altul. Sunt cuminți și când sunt plecată la muncă, ei își încălzesc singuri de mâncare și au grijă unul de altul.”  

Certurile pe fondul problemelor financiare au dus la despărțirea părinților acum un an și jumătate. De-atunci, singura implicare a tatălui a însemnat să trimită bani din când în când. Deși puțini, și aceia au dispărut odată cu pandemia.

Salariul mediu pe economie, adunat cu alocațiile copiilor și ce mai câștigă Laura făcând curățenie la oameni acasă în zilele libere, reprezintă toate veniturile familiei. Din ei trebuie să plătească chiria (170 euro pe lună), utilitățile, mâncarea și toate costurile care vin odată cu creșterea a trei copii. 

„Lucrez în ture de opt ore cu două zile libere după tura de noapte. Am încercat să fac cât mai multe ture de noapte ca să pot să stau ziua cu ei, dar odată cu pandemia și restricțiile de circulație, nu mai pot lua atât de multe ture”, îmi povestește Laura.

Când o întreb de copii și cât de dor le e de ieșit afară și mers la școală, văd că îi dau lacrimile. Îmi spune că mai încearcă să-i trimită la magazin să mai ia aer și, cât sunt acasă toți, să se joace cu ei rummy sau alte jocuri, dar e greu tare. „Sunt mici, au nevoie să iasă afară, să se joace, să stea cu prietenii, dar o să treacă și perioada asta”, adaugă ea. 

Cea mai mare frică a mamei e să nu ia virusul, pentru că n-ar avea cine s-o ajute cu copiii. 

„Îmi e așa dor să aud toată gălăgia, să-i văd fugind pe holuri și jucându-se. Școala arată tare trist așa goală”, spune Maria. Are 50 de ani, iar de 26 e femeie de serviciu la o școală din Târgoviște. Aceeași școală la care învață nepoata ei, Ioana. 

Mama Ioanei lucra în HoReCa pe 1 800 de lei până să vină tot haosul cu pandemia. A rămas fără muncă și n-a mai reușit să-și găsească altceva.  După ce tatăl a părăsit familia, Maria a încercat din răsputeri să diminueze dorul și lipsa acestuia în viața nepoatei.

Ioana are șase ani și-i place mult să citească. Îmi spune că-i place acasă, dar mai mult îi place la școală. De-ar putea doar să se întoarcă. Același copil care anul trecut, când a intrat în clasa pregătitoare, plângea după mama. Mai are un frate mai mare, de 17 ani, care o ajută mereu la teme și stă cu ea când mama și bunica sunt plecate la muncă. „Eu mereu le-am spus că o să ajungă departe cu cartea și să învețe mereu”, îmi povestește Maria. 

Veniturile familiei sunt compuse din alocațiile de stat ale celor doi copii, pensia străbunicii în cuantum de 1 200 lei și salariul bunicii. Maria are și postliceala făcută și-ar fi vrut să se angajeze ca infirmieră într-un spital, poate așa ar putea să-și ajute mai mult familia, dar n-a reușit până în prezent. „Mi s-a cerut zece mii de euro pentru un post. Cum să ceri așa ceva?!”, adaugă ea. 

Viața Elenei a fost una grea încă de la început. La patru ani a rămas fără mamă, iar de la 14 a trebuit să plece de acasă pentru că tatăl s-a recăsătorit, iar noii soții nu-i convenea să fie și ea prin preajmă. La cei 31 de ani ai ei, Elena are nouă copii, iar cel mai mic are zece luni. 

„Este greu că avem doar două camere și nu știu cum să-i împart când sunt ore la școală. Mai ales că-i am și pe ăia mici care fac gălăgie. Pun trei într-o cameră, trei în alta și uneori mai duc trei și la vecina cu care mă înțeleg și care mă mai ajută”, îmi povestește Elena problemele pe care le are când vine vorba de școala online. 

Elena este asistată social, beneficiază de cantină socială și alocație de susținere. Nu lucrează, așa că tot timpul încearcă să aibă grijă de copii, împreună cu care locuiește într-un apartament cu două camere, neîncălzit și neracordat la rețeaua de gaze. Locuința este una de tip social, închiriată de la primărie.

Tatăl copiilor provine dintr-un centru de plasament, abandonat la rândul său de părinți. Ca și în celelalte cazuri pe care le-am întâlnit, acesta este mai mult absent decât prezent în viața lor.

Elena îmi povestește cum se bucură când copiii ei primesc ceva, chiar și o jucărie, ca și cum ar fi mică și ea. Își amintește de vremurile când, dacă primea o bomboană, tremura cu ea în mână. „Eu n-am văzut brad în casa mea ca și copil, până n-am făcut-o pe fata mea. Mă întrebau copiii pe afară «Elena, ai și tu brad?» Le ziceam că am de toate și un brad de jos până-n tavan. Iar eu nu aveam nimic. Copilăria mea o văd prin copiii mei, pentru că eu n-am avut”, adaugă și izbucnește în plâns. 

Tot ce-și dorește Elena este ca ei să n-aibă viața pe care a avut-o ea. 

Timeea (șase ani), Nicoleta (11 ani), Denisa (13 ani) și Dragoș (trei ani) sunt cei patru copii ai Roxanei (32 de ani). Veniturile familiei provin din alocațiile copiilor și salariul minim pe economie al tatălui. Roxana nu lucrează, are grijă de copii și în timpul liber face decorațiuni handmade.

Tatăl a muncit timp de patru ani în Norvegia pentru a putea cumpăra casa în care stă acum familia. Lipsa prezenței lui în viața copiilor și-a pus amprenta, iar asta și dorul de familie l-a făcut să se întoarcă acasă acum aproape un an.

De-atunci, lucrurile au fost mai grele din punct de vedere financiar. Tatăl a găsit foarte greu un loc de muncă în țară și a fost nevoie să accepte ce i s-a oferit pentru a putea să-și întrețină familia. 

86 263 de copii aveau părinții plecați la muncă în străinătate în decembrie 2019, conform unui studiu al Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție. Dintre aceștia, 15 858 de copii aveau ambii părinți plecați. Problemele apar când, deși starea financiară a familiilor se poate îmbunătăți, cea emoțională a copiilor se degradează. Abandonul școlar, autoizolarea, tulburările emoționale și comportamentale, iar în unele cazuri extreme și suicid – sunt riscurile când vine vorba de starea copiilor atunci când părinții pleacă la muncă în străinătate. 

Încearcă să nu plece mult de acasă de frica virusului, dar mama, Roxana, îmi povestește cum ei se află printre familiile norocoase pentru că stau la curte: „Uneori le dau telefonul meu să mai vorbească cu prietenii și le mai ajută asta.”

Fetițele desenează ce-și doresc de la Moș Crăciun. Nicoleta stă, se uită la foaie și nu scrie sau desenează nimic. „Anul ăsta nu vreau nimic, sunt recunoscătoare pentru tot ce am”, spune ea.

 *Unele nume au fost schimbate pentru a proteja identitatea persoanelor.
Pe Alexa o găsești pe Facebook, Instagram sau blogul ei.