Unde greșești ca părinte când decizi că vrei să ai un copil în România

Pătratul Roșu este un podcast bilunar despre toate lucrurile care-ți vin în minte despre sex și viața sexuală și ți-e rușine să le zici cu voce tare, dar și despre tabuurile din relații și din viața de zi cu zi.

Trăim, poate, cele mai dificile vremuri în care să devii părinte. Deși economic și social viața în România e mai bună acum decât ar fi fost în urmă cu 20 sau 50 de ani, presiunea vine din altă parte. Cu toate modelele, lecțiile și sfaturile care ne înconjoară, ca părinte poți ajunge ușor să crezi că tot ce faci nu e bine. În încercarea de-a aduce un pic de lumină pe subiectul ăsta, am vorbit cu Roxana Grigorean, psiholog și psihoterapeut individual, de cuplu și de familie, specializată în psihoterapie sistemică și traumatologie, să aflăm de la ea ce înseamnă apariția unui copil pentru un cuplu. 

Roxana a subliniat că cel mic nu va face neapărat un cuplu să fie mai rezistent, ba din contră. Aduce cu sine o mulțime de noutăți și complică viața. Asta nu e o critică, e doar starea lucrurilor și ce ar trebui să știe oricine înainte să devină părinte. În acest context, ai putea crede că există o soluție perfectă care să ofere toate răspunsurile. E fals, iar sfaturile de parenting sunt utile mai ales pentru cei care fac bani de pe urma lor și nu le poți lua decât cu foarte mult scepticism.

Ideea de bază e însă asta: dacă tu, ca părinte, ești într-o stare de bine, îți înțelegi viața, știi unde vrei să ajungi, te simți confortabil și optimist cu privire la cuplul în care ești, atunci acela va fi un mediu bun pentru copil. Reversul îl știi deja, cu persoane care au un copil și acela pare mai mult o povară decât o bucurie. Despre asta și multe altele am discutat în episodul din Pătratul Roșu din care e și fragmentul de mai jos. 

Pătratul Roșu: De ce ajung cuplurile la tine în cabinet?
Roxana Grigorean: Din multe motive, dar principalul e că nu reușesc să se înțeleagă, să fie pe aceeași lungime de undă. Să găsească echilibrul ăsta între nevoile mele, nevoia mea de a fi eu și nevoia de a fi cu celălalt. Să mă simt și eu valorizat, important, văzut, și să fie și relația cumva bună, satisfăcătoare pentru mine. 

Multe cupluri ajung în cabinet poate după ce au un copil, pentru că nu mai reușesc să acomodeze neapărat rolurile astea de părinți, apar conflicte din viziunile astea diferite, care nu implică doar cum creștem copilul, ci și cum ne împărțim sarcinile în casă, cum gestionăm viața asta de familie împreună. Cine, cum și cât face. Unde mai suntem noi în tot amalgamul ăsta de sarcini, de lucruri de făcut, cum ne mai găsim timp pentru noi. Cum ne mai simțim în continuare văzuți, cum rămânem în relație cu celălalt. 

Ce diferențe ai sesizat între cuplurile care încă n-au copil, dar își doresc, și cele care au deja unul și au venit după aceea la tine?
Cred că majoritatea ajung la terapie după ce au copil, pentru că viața devine mai complicată, sunt lucruri complexe pe care trebuie să și le asume fiecare și atunci normal că nevoia asta de ajutor poate crește. Maternitatea și paternitatea vin și ele cu niște provocări, normal că nu mai e așa ușor ca înainte.

Am lucrat cu puține cupluri fără copii care să fi început o psihoterapie în sensul ăsta. Cred că aici se potrivește mai mult partea de consiliere, de psihoeducație.

Și crezi că ea există? Din ce-mi spui, îmi creezi impresia că majoritatea iau decizia de a face un copil fără să-și pună cu adevărat problema ce înseamnă asta. Și abia după ce au făcut copilul se trezesc cu impactul real și vin să ceară ajutor.
Psihoeducația e la un nivel foarte scăzut înainte de naștere. Deși e recomandat, dacă nu treci la o psihoterapie de cuplu, măcar să treci pe la o psihoterapie individuală, să te uiți un pic la viața ta înainte să faci un copil, deoarece dezvelește straturile astea poate mai puțin vizibile din noi și le scoate la suprafață. E bine să le avem un pic mai așezate, în momentul în care decidem să avem un copil. 

În ceea ce privește cuplul, cred că e foarte multă idealizare referitoare la relația de cuplu și multă lume nu vrea să meargă la psihoterapie pentru că nici nu vrea să renunțe. Mai ales când ești la început, îți place ideea asta de relație ideală care merge de la sine. Speri că chimia, legătura, iubirea dintre voi o să rezolve toate problemele care vor apărea și că n-o să fii tu printre cei care trebuie să coboare în realitate și să se uite și-n alt mod la lucrurile astea. 

Există diferențe între cum văd cei doi parteneri situația?
Tot timpul există. Și într-o relație de prietenie cred că există nuanțe și diferențe. În relația de cuplu există diferențele astea, dar nevoile sunt aceleași: cu toții avem nevoie să fim văzuți, înțeleși, apreciați, iubiți cumva și acceptați într-un mod necondiționat. Că suntem valoroși pentru cei de lângă noi. Bineînțeles, ele se exprimă în mod diferit.

În timp ce femeia tinde să se agite uneori, să caute ajutor în altă parte, să vorbească cu prietena, să vină la psihoterapeut, la început bărbatul poate se izolează-n muncă, când apar probleme. Sau poate stă mai mult în oraș cu prietenii. Dar nu aș vrea să generalizez, că tot timpul există și alte perspective. 

Pune societatea modernă mai multă presiune pe individ, cuplu, cuplu cu copil și copil, decât înainte și asta duce la probleme? Sau abia învățăm să ne înțelegem problemele pe care înainte le dădeam uitării, încercam să le înăbușim?
Probleme existau și înainte. Sunt foarte multe persoane din cealaltă generație care se confruntă cu probleme de ordin psihic, au avut și complicații în viață, dar abordările au fost diferite, pentru că n-au avut ocazia să vorbească cu persoane specializate. Și nici n-au vrut să arate zona asta de vulnerabilitate. Probleme sunt acolo și multe dintre persoanele astea au diagnostice la anumit punct, stări de anxietate puternice, nu sunt de azi sau de ieri stările astea. 

Dar, evident, și societatea pune presiune în sensul de a face bine totul sau ne dă iluzia asta că putem să facem totul bine și fără greșeală într-un fel, un soi de complex al elevului premiant. 

Din exterior și fără am un copil, toate lecțiile de parenting mi se pare că pun o presiune enormă. Dacă muncești suficient la parentingul tău, copilul va fi fără probleme, perfect.
Dar îți dai seama ce presiune e pe copil? Dacă eu muncesc destul de mult și mă preocup și fac și cutare și cutare lucru, atunci copilul ăsta nu poate să fie decât perfect, nu? 

Acum sunt mai multe aspecte. O dată e zona asta de psihoeducație și e important să avem informații actualizate, să știm că bebelușii au simțire, că ei o să-și amintească. Nu în forma asta de memorie, dar o să-și amintească senzații - memorie implicită, tot ce trăiesc de la început, modul în care mama le răspunde la nevoile astea. Sunt niște informații care se stochează în bebeluș și care influențează cine devenim ca adulți. Asta e partea de psihoeducație, tot ce facem într-un fel contează.

Contează să-i răspundem nevoilor, să fim acolo, nu putem vorbi despre alint, de exemplu, la un bebeluș de câteva luni. Nu e nimic ireversibil, în sensul în care se obișnuiește în brațe. N-am văzut nicio mamă să-și ducă copilul în brațe la facultate. E bine să avem informații actualizate despre ce înseamnă și cum funcționează psihicul unui copil. 

Și mai este zona cealaltă, zona în care credem că dacă aplicăm sau facem niște lucruri, atunci totul o să fie bine, perfect. Și nu înțelegem că ăsta e un proces. Poate cel mai bun parenting pe care-l putem face e să ne uităm la noi, decât să ne uităm la copil. Adică să ne uităm la lucrurile nerezolvate din noi, să vedem unde avem noi butoane roșii aprinse. 

Pe zona asta de parenting e și ceva stupid să aplici o rețetă, asta înseamnă că ar trebui să știi la ce ajungi, că ai un scop cât de cât definit. Dar n-ai. Nu știi că cel mic va fi așa sau altfel peste 20 de ani, dacă aplici toate astea.
Nu există o rețetă, există o relație mamă-copil, iar ea e influențată de cum e mama, de cum e copilul, de ce se întâmplă în context, în mediu. Cuplul e normal să treacă printr-o criză în momentul în care apare un copil, pentru că trece într-o altă fază. Ce înseamnă criză? Psihologic vorbind înseamnă o tranziție, trec dintr-o fază în alta, și trebuie să dobândesc în trecerile astea niște noi achiziții, să pot să-mi asum niște roluri noi. Sunt niște conflicte acolo, atât interne, cât și externe.

Odată cu conflictul ăsta de creștere, de dezvoltare, las ceva în urmă și devin altcineva. Și apoi conflictul din relație. Cum acomodez noul meu rol păstrând ce era înainte. Adică eu, ca individ, ca om cu pasiunile mele, plăcerile mele, sunt tot acolo. Cuplul - ce-mi place la celălalt, ce ne-a adus împreună, ce ne leagă - e tot acolo. 

Poți urmări Pătratul Roșu pe Facebook, Instagram, Spotify, Apple Podcasts și Youtube.