M-am împrietenit cu criminalul în serie necrofil Dennis Nilsen și am ajuns să-i scriu cartea

Într-un peisaj cultural presărat cu documentare, podcasturi și biografii despre acte infame de violență, mini-serialul recent Des (cu David Tennant și Daniel Mays) a uimit publicul. Descrierea făcută de Tennant ucigașului în serie a adăugat un alt strat tulburător poveștii bărbatului cunoscut sub pseudonimul de „Ucigașul blând”.

Emisiunea din 1983 vorbește despre arestarea lui Nilsen, investigațiile poliției asupra crimelor lui (Nilsen a ucis cel puțin 12 băieți), procesul și condamnarea lui. Povestea lui Nilsen, care a murit în mai 2018, continuă cu un documentar Netflix bazat pe autobiografia lui post-mortem, History of a Drowning Boy, care a fost lansată pe 21 ianuarie.

Interzisă de UK Home Office în 2003, cartea condensează șase mii de pagini de notițe scrise de mână, scrisori și alte informații create de Nilsen din copilărie până la timpul petrecut în închisoare.

Am vorbit cu prietenul lui Nilsen, Mark Austin, care a editat cartea, ca să aflu mai multe despre relația lor, timpul petrecut de Nilsen la închisoare și provocările pe care le-a întâmpinat pe parcursul editării cărții.

VICE: Cum a început relația ta cu Nilsen?
Mark: La începutul anilor 1990, am citit o carte despre Dennis Nilsen intitulată Killing for Company. Sunt atras în mod natural de persoane neobișnuite și excentrice, dar Nilsen mi s-a părut o persoană foarte normală și rațională, deși comisese aceste crime oribile. M-a interesat, așa că l-am contactat pe autorul cărții, Brian Masters, și el mi-a arătat niște caiete scrise de Des (Dennis).

I-am scris lui Des în 1991, când a fost închis pe Insula Wight, și mi-a răspuns imediat. Am început să corespondăm. Aveam conversații perfect normale și echilibrate. Mă așteptam să fiu șocat de ce a scris, dar nu era nimic sinistru sau groaznic.

Când ai început să aduni materialele lui Nilsen?
În 1992 s-a mutat la închisoarea Whitemoor, în Cambridgeshire. Acolo l-am vizitat prima oară. Apoi m-am văzut cu el pentru următorii 27 de ani. Am corespondat cu el discret, n-am dat nimic la ziar.

Treptat, a început să-mi predea materiale pe măsură ce se acumulau. De-a lungul anilor s-a adunat o arhivă întreagă, inclusiv autobiografia, pe care a încercat s-o publice prin 1996. A apelat chiar la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului ca să facă asta, dar ei l-au împiedicat.

Totuși, a continuat să-și scrie povestea vieții. În ziua în care a murit, eram considerat cea mai apropiată persoană a lui, așa că m-au chemat la închisoare să-i vizitez celula.

Cred că a fost o experiență intensă.
A fost șocant, îngrozitor. Nu-mi venea să cred că oamenii sunt ținuți în astfel de locuri. Puțea îngrozitor, ferestrele erau opace și mizerabile, chiuveta și veceul erau sparte și camera avea doi metri pătrați.

Dar Des nu s-a plâns niciodată de asta în scrisorile către mine. Cred că i se părea deja normal, pentru că nu mai știa ce e normal și ce nu. Nu vreau să-l compătimesc, dar când oamenii se gândesc că deținuților le e ușor în închisoare, nu au dreptate.

Ai simțit că ai responsabilitatea să faci ceva cu materialele de la Nilsen?
Când am pus mâna pe ele, i-am zis soției că simt nevoia să le pun la un loc – nu pentru bani, ci ca să întregesc povestea. Există atâtea perspective despre povestea lui, dar nimeni nu o știe pe a lui. Asta nu înseamnă că tot ce a scris e corect, sincer și adevărat, dar în mare parte este.

Cum ai putut împăca bărbatul aparent normal pe care l-ai cunoscut timp de zeci de ani cu imaginea ucigașului prezentat în carte?
N-am putut să fac legătura între cele două fațete. Dar ce a scris e autentic: simțul umorului, stilul său, observațiile despre interacțiunile cu oamenii. Când ajungi la crime, pur și simplu nu poți face conexiunea între el și personajul respectiv.

Cu ce fel de provocări te-ai confruntat pe parcurs?
Des era foarte împotriva cenzurii, așa că am încercat să păstrez cât mai multe detalii. Mi-a luat 18 luni să citesc și să redactez tot, după care am împărțit totul în categorii – copilărie, armată, crime. Am adunat cele mai interesante materiale, dar, după ce le-am pus cap la cap, tot era un text enorm, așa că a trebuit să mai scot din el.

Unele secțiuni în care Des își descrie visele și fanteziile au fost tăiate drastic. Erau foarte pornografice și am inclus doar cinci procente din material, altfel nu ne-ar fi publicat-o nimeni.

Există o parte din carte în care Des menționează o anumită victimă, dar, după ce m-am uitat la un documentar despre cazul ei, am hotărât să nu păstrez numele.

Ce se va întâmpla cu materialele lăsate în urmă de Nilsen?
Am zis mereu că le voi pune la dispoziția oricui care vrea să verifice autenticitatea cărții. Nu am exagerat nimic și nici n-am schimbat nimic ca să reduc impactul ei.