Poveștile primelor petreceri queer din București care au schimbat cluburile pentru totdeauna

#șinoi e o campanie VICE România de promovare a parteneriatului civil, finanțată de Fundația Friedrich Naumann for Freedom și sprijinită de asociația Accept. Urmărește-ne lunar pe site și pe contul de Instagram.

Chiar dacă deocamdată stai închis în casă, am săpat ca o cârtiță pentru tine în istoria petrecerilor queer din București, să știi ce să faci după izolare cu bestia setoasă din tine, prin ce spații tari s-o plimbi s-o liniștești.

M-am mutat în București în 2004, prin urmare n-am prins primele spații de petreceri gay, care încep cu clubul Casablanca. Au ajuns însă acolo Horia și Paul Dunca aka Paula Dunker. La fel ca mine, Horia e gay old school, format în anii ‘90.  

Înainte de Casablanca, în București exista doar o bombă de bar gay, Sherlock Holmes, o pivniță cu câteva mese la Universitate, unde, mi-a rezumat Horia, greu se putea mișca ceva: „Sherlock slab, Casablanca cool. La Sherlock lumea vorbea în șoaptă, ca la bibliotecă, d-ăia discreți, decenți și speriați.”

Paulică a ajuns chiar la lansare în Casablanca. Pe atunci, era un puști de 17 ani, venit din Germania, aranjat, coafat și neverosimil de dezinvolt, pe scurt, out, loud & proud, genul de apariție extraterestră în anii ăia maxim de inhibați. Și, punându-şi firmă de gay la poartă, colegii i-au livrat pontul despre un tip din liceu despre care transpirase ceva. Paulică face rost de numărul lui de telefon și băiatul, după nenumărate ocoale prudente, îi zice că în weekend se deschide un club gay. 

„Și, dear, a fost superb, locul era chiar sub Polivalentă, coborai niște trepte cu catifea, cu pereți care erau și ei îmbrăcați în catifea, apoi se deschidea ca o alveolă o sală de biliard, unde dădeau cu tacul niște lesbiene. Urma, apoi, barul pe rotund, unde stăteau pe scaune două gemene trans care făceau sex work și Cici Balerina. Barul dădea spre un podium unde se rupeau în figuri de striptease niște muscle guys; am prins și alte numere, cu un balerin de la operă care dansa în tutu și pe poante din moartea lebedelor din chestia lui Ceaikovski. Era un club huuuge și am devenit instant addicted; nu mai văzusem în România atâția gay la un loc, locul fiind plin ochi vineri de vineri. În restul săptămânii, locul schimba macazul spre hetero.”

Ca orice minune, nici Casablanca n-a ținut mult, dar are meritul de a fi lansat pe piață conceptul că un club gay poate fi un business creștinesc, respectiv faci un bine unei comunități claustrate pe net și, în plus, faci și un ban cinstit. 

Așa a apărut primul Queens. Pentru Bogdan „Foca”, venit ca student în București la începutul anilor 2000, nu mică i-a fost surpriza să descopere în club majoritatea fețelor din online; practic tot mIRCul coborâse, în haine de duminică, în lumea reală. 

În raport cu Casablanca, primul Queens era o chestie mult mai mică, însă situată în buricul târgului, la Universitate. Regula asta s-a păstrat până târziu – cu cât un club gay se apropia de kilometrul zero, cu atât, printr-un efect einsteinian misterios, pierdea din dimensiuni, iar cu cât se ducea mai spre limita universului observabil cu atât se dilata. Când un club, Purple, a încercat să faulteze regula, mutându-și firma într-un spațiu di granda la Romană, lângă McDonald’s, în locația unui fost club de fițe, s-a dus lent spre faliment.  

Toate subtilitățile astea einsteiniene de business le-am aflat de la Bogdan, care e o figură cheie în istoria cluburilor gay. Vorbăreț, cu lipici la oameni, s-a făcut repede util patronilor de cluburi, asigurând interfața între business și public, respectiv făcând PR pentru petrecerile și evenimentele cluburilor de profil.

Tot de la Bogdan am aflat că la începuturile cluburilor de băieți s-a aflat un arab, un tip cunoscut ca Nino din Siria, care a studențit în România și a rămas aici. Al doilea Queens de la Teatrul Evreiesc l-a deschis în asociere cu o tipă, Mădălina (cea care a deschis primul Queens), iar pe al treilea, ăla mare de la Obor, singur.

Până acum s-au succedat o mulțime de cluburi gay, atât de multe încât o istorie a lor cu nume, ani și date devine inutilă și redundantă, VICE nu e totuși revista Muzeului de Paleontologie Aplicată.  

Anyway, pare că Bucureștiul nu poate duce mai mult de un astfel de club mare și că, deși oraș cu trei, patru milioane de locuitori (dacă socotesc și suburbiile din Ilfov), Capitala e din punctul ăsta de vedere un fel de Insulă darwinistă a Paștelui cu resurse drastic limitate, ce nu poate să susțină decât un singur prădător de top. Care va sfârși fie canibalizându-și concurența, fie fiind el însuşi mâncat. 

Întâi, ca prădător din vârful lanțului trofic, Queens-ul de la Universitate s-a mutat într-o locație mai mare din apropierea Teatrului Evreiesc. Apoi, s-au succedat (într-o enumerație pe sărite) Impact, Queens-ul mare de la Obor, Purple, Soho, Alexander și, în fine, în 2012, Freedom (rebotezat ulterior Queens, acum Q Club), în spațiul de pe Bulevardul Carol, unde a funcționat până la pandemie, fiind cel mai longeviv loc de petreceri gay de până în prezent. A rezistat inclusiv urgiei Colectiv, când, pe lângă că a fost obligat să investească o grămadă de bani în standarde ISU, s-a trezit și pe drumuri, devenind nomad: printre alte party-uri, își amintește Bogdan, au dat unul de pomină în Max din Regie și altul într-un cort de nunți din Parcul Tineretului.

Bogdan s-a retras din afacerea Q, dar apreciază managementul noului spațiu: „A venit cu un suflu nou. Pe lângă că s-au băgat sonorizare de ultimă generație, i-a adus pe Antonia, Andreea Bălan, Alina Eremia, Nanotek, Emil Rengle. În noaptea cu referendumul, au dat de băut gratis până la 12 noaptea, de vreo 350 de milioane de lei vechi. Chestiile astea costă, nu oricine s-ar băga la ele.” 

Ce-mi place la cluburile gay e că sunt spații oneste și populare, adresate tuturor categoriilor sociale gay, unde nu te duci să faci politică și debating, ci să agăți ceva sau măcar să te lipești de un trup cald.

Însă, din caracterul lor popular vine și principala lor deficiență – muzica e înfiorătoare. În primii ani după 2000, când mergeam la party-urile comunității din Cluj, playlistul era ok-ish, I mean era mai diversificat – un pic de pop, un pic de rap, o maneluță, ba chiar un calup de house, Sash, Scooter, K-pital.

În sfârșit, întors între sânii patriei după o încercare ratată de emigrare în Noua Zeelandă și proaspăt aterizat în Capitală la sfârșitul lui 2004, am ajuns în Queens-ul de la Teatrul Evreiesc, unde am descoperit, înspăimântat, că muzica de club gay s-a internaționalizat: genul de muzică pe care-l ascultam în Auckland făcea playlistul și aici – remixuri la hituri disco din anii ‘80, înțesate de delay și reverb. În Auckland m-a terminat genul ăsta și, să-l suport, mă îmbătam tun într-un club de rock alternativ, Voodoo, și mergeam anesteziat în Flesh, unde încercam să mă mișc pe oroarea aia.

În Queens, cu tot patronatul arăbesc, duse erau maneluțele, hip-hopul, house-ul Love Parade din playlist – dar am zis să nu pornesc cu prejudecăți, deci am zis, hai, să-i mai dau o șansă clubului. Însă nicio schimbare, toată noaptea lay, lay, ay, ay, y, încât după două ore, exasperat, am început s-o dau în punk, respectiv să fac elicopterul și alte figuri de breakdance de moșulică beat care vrea să fie cu tineretul.

Însă, noi, oamenii, fiind o specie alambicată afectiv, nu toți gay-i ne simțim bine în cluburi de băieți only. Or, lucrurile au început ușor să se schimbe în București odată cu disoluția rockăielilor și ocuparea scenei de către electro – discursul pro-gay nu a fost adus în România pe tancuri rock, ci a venit cumva pe beat urban de electro.

Web a făcut pionierat în zona queer mult înaintea celorlalți: „În 2006, 2007, încă mai riscai să fii oprit la intrare de bodyguarzi dacă erai prea machiat, îmbrăcat prea flamboaiant și cu gesturi prea exagerate”, spune Eugen Rădescu, teoretician, curator și DJ queer. În ecuația asta opresivă, Web era excepția, „primul club pro gay din zona artsy”, în cuvintele lui Eugen: „Mulți dintre cei care mergeau în Web erau publicitari sau artiști ieșiți pe afară cu expoziții sau proiecte și aveau toleranță mai mare la genul ăsta de comunitate decât Fratelli sau Studio Martin, care jucau în zona mai conservatoare de upper middle și business.”

Paul Dunca e un gay lipsit de inhibiții, căruia de mic îi plăcea să se urce pe scenă sau pe podiumuri de animatoare din cluburi – sau pur și simplu să danseze pe lângă DJ. Genul pe care, într-un club, îl dai afară pe ușă și el intră pe geam și tot ondulându-se pe lângă DJ îl găsești. Astfel încât la Web s-a făcut repede remarcat: Marika, unul dintre DJ-ii rezidenți ai clubului, a organizat un „Valentine’s Gay” la care le-a pus pupitrul în mână lui Paul și lui Borusiade, probabil cea mai importantă figură de pe scena locală de DJ queer (lesbi). Party-ul era prea extrem pentru timpurile alea, nu a adunat prea mult public, doar a prilejuit o grămadă de comentarii și hate pe platformele online unde era promovat. 

Un alt fief cu parfum queer a devenit MNAC, mai întâi prin terasa de la ultimul etaj, care avea o perspectivă superbă asupra orașului și te făcea să te simți ca Ceaușescu, apoi prin festivalul de muzică electronică și arte conexe Rokolectiv. La a doua ediție din 2007, Paulică devenise deja o mică emblemă a festivalului: „Într-o seară m-au rugat să dansez în costum de iepure și m-am împleticit și eu pe acolo. M-au ajutat să-mi găsesc persona asta queer, să-mi explorez performativ identitatea, în cadrul unor evenimente artistice sau concerte”. De aceea, Paul Dunca/Paula Dunker e tipul slăbuț care putea fi întâlnit la Control sau Macaz, dansând în rochii lungi și cu decolteu adânc care lăsa să se vadă părul generos de pe piept.

De altfel, recentul său performance „techno-faggotique” de la MNAC, din iunie 2020, cu trupa #FLUID, a oripilat extremiștii, care l-au propulsat pe Paul ca star pe Antena 3: „Priviți, dragi telespectatori, pe ce mizerii merg banii din taxele dumneavoastră”, a exclamat îndurerat Mihai Gâdea. De-a lungul show-ului, Paul/a a schimbat două rochii, una neagră, frapant de elegantă, de seară, și alta ușoară, de plajă, și a adus calde mulțumiri „Dumnezeiței care e o femeie cu pielea neagră” și a chestionat banii publici cheltuiți pe Catedrala Neamului.

În sfârșit, primul club care și-a construit de la început o imagine gay friendly a fost vechiul Control, din subsolul de la Pasajul Victoria. Pe atunci, clubul n-o ardea doar pe electro, iar prețurile nu deveniseră de aeroport, găseai bere la 0.5 litri la prețuri decente. Serile electro de joi aveau clar un touch gay, își amintește Eugen Rădescu: „Primele petreceri cu Bogman din 2008, care se întâmplau în zile de joi, nu erau neapărat gay, dar știai că nu trebuie să le ratezi fiindcă veneau mulți din comunitate”. Mai nou, tot la Control, la fel se întâmplă și la petrecerile hush hush organizate sub titulatura The Excess Show. Ba chiar dezmățul pare mai mare, dacă mă uit pe fotografiile de pe pagina lor de Facebook.

În 2010 reintră în scenă Paul, sosit de data asta nu din Germania, ci din State: „În 2009 am ajuns la New York și acolo am auzit de conceptul ăsta de queer party, de fapt cineva mi-a zis: «Băi, nu e ce crezi, nu e despre gay & lesbi, ci e pentru toată lumea». Ajuns acolo, am zis: Da, frate, e fff tare.” 

În punctul ăsta, intervine CNDB-ul, Centrul Național al Dansului din București, la ora aia unul dintre generatorii cei mai vizibili de trenduri și coolness din Capitală; de altfel, în 2009 a găzduit prima petrecere hipsterească de manele din București. 

Paul lucra în calitate de colaborator la spectacolele CNDB-ului. În ianuarie 2010, instituția a lansat un performance gen Andy Kaufman (pranksterul șef al Americii, care a inspirat filmul Man on The Moon, cu Jim Carrey), „Candidatul la președinție”, propunându-l drept candidat la Președinția României pe Florin Fluieraș, coregraf și performer care are proprietatea ciudată de a delira pe orice temă la nesfârșit, nefiind niciodată clar când face caterincă și când e serios. Gluma s-a întins mai mult de un an, iar printre alte inițiative de campanie era nevoie și de un party care să-l apropie pe candidat de poporul votant. Ion Dumitrescu și Cosima Opârtan, care puneau muzică o dată pe săptpmână în clubul Tago Mago, i-au propus lui Paul să facă un party gay, pe care să-l așeze sub layerul „Candidatului la președinție”. Paul, care o clocea de la venirea din State, a zis că mai bine un party queer, ca-n New York, „for everybody, dear, not only for gay people.”

Ion Dumitrescu a venit cu publicul lui de followeri hipsteri, Paul, via Dani Prisăcariu de la Asociația Accept (care a făcut promo în interiorul comunității), a venit cu gay-i, iar party-ul a ieșit bombă, descinzând chiar și Loredana Groza, idolul numărul unu al comunității gay, corespondenta românească a Madonnei. Și lume buluc, hipsteri straight și gay, toți uniți prin umbrela queer.

Conceptul fusese așadar lansat la apă și nu era de abandonat: „Am început să schimbăm spațiile, fiecare party în altă locație hetero. Conceptul nostru era să virusăm spațiul ăla hetero, să-l contaminăm queer”, detaliază Paul/a. Și a mers: „Ne-am chinuit un pic, n-au fost toate super full și ne-am dat seama că mai rar e mai bine, gen o dată pe lună. Acum avem zece ani deja și le facem la câteva luni; mă rog, acum deloc, că e pandemie. Nu ne-am propus să facem un business din asta, ci mai mult să ne distrăm.”

Virusarea chiar a funcționat, locurile straight unde se ținea un Queer Night primeau un parfum gay: Ota, Control, Apollo, Cochet, Modern, Atelierul Mecanic.

De aici încolo, lucrurile au fost clare pentru managerii de cluburi cu miros pentru profit: cum gay-i au devenit cool, dacă marketezi locul ca gay friendly ai șanse să atragi public destupat din clasa de mijloc, hipsterași, ong-iști și corporatiști cu ceva bănuți în buzunar. 

Pe scurt, e win-win situation. Gay-lor le place să se îmbrace bine (prin urmare, dau glam spațiului) și fac atmosferă pentru toată lumea; în plus, umanitatea e o specie mai alambicată afectiv și la o mulțime de oameni „le filează discret o lămpiță” în direcța aia pe care nu sunt dispuși s-o asume împlântându-se direct în Q Club; pasajele ambigue și tranzitorii gen Queer Night nu atentează la procentul de sută la sută hetero. 

Pe partea cealaltă, gayi nu se uită prea mult la bani când ies în oraș: banii de afterschooluri, șpagă pentru învățătoare, meditații sau taxe pentru liceul german privat și așa mai departe la gay se duc spre distracții, țoale, sală. În plus, cum observă Eugen Rădescu, un party queer îți dă mai mare vizibilitate ca gay: „Dacă ești gay între 50 de hetero te vezi; dacă ești gay între alți o sută te pierzi”. Și dacă te săruți cu iubitul, n-o să se uite nimeni ciudat la tine.

Am ajuns la vreo două Queer Nights: primul, în Control, al doilea, într-o casă boierească de pe Plantelor; la Control se știe care-i treaba, nu insist – nu te poți apropia de el decât marțea, când băutura e la jumătate de preț. 

De fapt, la ambele am avut un vibe de public și atmosferă fix de Control, cu muzică și lume sofisticată, aflată în echilibru de gen (deci, spre deosebire de party-urile din Q Club, cu mult public feminin). Un loc unde nu te duci să agăți, ci să expui țoale și să socializezi cu un pahar de vin în mână, la modul: „Ce-ai mai făcut cu proiectul de fotografie? Hai să ți-l prezint pe Cici”. 

Macaz, în schimb, a ținut în toată istoria lui prețurile la minimul de dumping al zonei. Cu Macaz ieșim din zona sofisticată și artsy și ajungem în plin angajament politic. Ca lucrurile să fie clare, încă de la intrare te întâmpina un afiș mare: „În Macaz nu sunt tolerate atitudinile rasiste, homofobe, sexiste, clasiste”.

E meritul feministelor și lebienelor de a fi creat acest spațiu care a adunat la un loc scena de stânga: „Întâi a fost Biblioteca Alternativă, un grup anarhoqueer feminist, care mai organiza și mici party-uri. Din Biblioteca Alternativă s-a desprins Centrul Feminist Sofia Nădejde – și apoi, prin sciziuni și fuziuni cu Platforma de Teatru Politic, a apărut Claca, proto-Macazul de la fabrica Pionierul”, mi-a rezumat pedigriul locului, activistul anarhoqueer Ovidiu Anemțoaicei. 

Claca funcționa la etajul al doilea al fabricii și avea două scene. În capătul din fund era o încăpere încălzită, unde nu se fuma și unde îl găseai de obicei la pupitru pe Paul Dunca. Cealaltă încăpere era chiar la intrare și nu era propriu-zis o cameră, ci mai mult o dilatare a holului din beton, precum intestinul gros, unde cam făceai frigu’. Acolo bubuiau manelele: Claca a fost primul spațiu din București care și-a asumat consecvent, fără glumițe și post-ironii, manelele. Între ele era un coridor lung de întreprindere comunistă, cu ceva fotolii desfundate și scaune aproximative, unde marile creiere ale stângii se pierdeau în discuții nesfârșite.

Deși avea două scenuțe, la Claca nu exista decât o singură budă și înnebuneam la coadă; în mod clar, acolo se consumau momentele cele mai traumatice ale serii. Apoi am descoperit soluția Colectiv Club, care era în aceeași curte: după miezul nopții nu mai țineau tăietor de bilete la ușă, așa că le squatam buda. După incendiul de la Colectiv, Claca s-a supt din peisaj cam peste noapte, așa. 

Macaz e puiul Claca, organizat pe principii strict colectiviste. Toți angajații împart frățește profitul, rezultând pentru fiecare o jale de bani. Macaz era pe Calea Moșilor și în prima vară a avut și o terasă; apoi proprietarul și-a parcat în ea gipanele și gata cu terasa, ceea ce, pe vară, pentru un club e dezastru.

Cu toate astea, Macazul a mai dansat o vară sau două, semn că locul își fidelizase un public. Oamenilor de stânga, se știe, le place mai mult să pălăvrăgească decât să danseze, motiv pentru care, la party-uri, scările de la intrare erau pline, surclasând ca populație scările de la Șurubelnița, barul de rockerași alăturat. 

Se organizau și party-uri queer – dar, honestly, vedeai mai mulți gay la party-urile de manele ale lui Matteo Islandezu sau ale Ioanei Vlad. La un moment dat, am adus la un party d-ăsta de manele un prieten gay din Ardeal, Mitică, muncitor la bandă la o fabrică din Făgăraș și mai puțin ieșit prin lume, care a rămas uimit: „Ce de doamne pe aici, sigur nu e chef gay?”.

Stânga are însă obiceiul de a se sparge în facțiuni și secte ca celula canceroasă, tot timpul o să se găsească o mânuță care să se rupă din trup și să înceapă să facă chestii de capul ei, iar din mânuță să se rupă un deget și tot așa. Până la urmă, și Macazul s-a spart și s-a mutat undeva pe Eminescu. Vlăduț Viski, amic și activist, care a ajuns pe acolo, mi-a zis despre ceva reuniuni vegane queer.

La party-urile Harder n-am ajuns; la 47 de ani începi să te simți ca un măr Granny Smith: ok, verde pe dinafară, dar cam acru pe dinăntru. Ieși tot mai rar în oraș și atunci când o faci te duci să te vezi la o terasă cu prietenii. 

Party-urile Harder se țin în Club 16, pe Câmpineanu. Sunt încă underground, de nișă, cu public de conaisseuri – întrucât, cum zice Eugen Rădescu, „gay-lor din București le plac locurile curățele și posh, mai glam, nu pun botul la trash și hardcoreală”

Bunny e numele de scenă al lui Patrick, care s-a mutat cu soțul lui de trei ani în București, după cinci ani de Berlin. A ajuns cam din întâmplare aici. A luat un avion cu escală în București că era mai ieftin, a vizitat orașul și i-a plăcut. S-a gândit să pornească niște petreceri techno ca la mama lor berlineză, că pe zona asta orașul părea cam Sahara. A început într-un spațiu gay, la Q Club de pe Carol, și apoi le-a mutat în locația actuală, din Club 16: „A fost foarte important pentru mine să organizez Harder într-o locație unde noi, gay-i, suntem bineveniți și unde ne putem îmbraca oricât de trăsnit, fără să ne facem griji vizavi de țoale, cum se întâmplă în multe cluburi din România”. De un an, a exportat conceptul la Sofia, Zurich și Basel.

Ce se întâmplă așa tare la petrecerile astea? Prima fază ar fi muzica: „Românii sunt pe minimale mai liniștite, de balansat de pe un picior pe altul. Bunny și invitații lui din Anglia și Germania pun hard techno, dark techno, un stil de techno mai rapid”, rezumă Alex. „Aud foarte des asta, că în sfârșit ceva diferit decât minimal, căutam de mult timp muzica asta de party, mulțumesc din suflet”, adaugă Bunny. 

A doua, conceptul de party e mai tolerant cu subculturile sexuale din zona queer. Ok, nu e totuși Berghain, doar că se întâmplă și chestii mai kink: „la noi, BDSM-ul nu iese din casă, stă în apartamente sau se sparge la petreceri private. Ce se vede în Harder din asta sunt ceva țoale de piele și latex, mult negru, lanțuri, treninguri, ba chiar ceva măști de câine, muscle guys, bears”. Publicul, mi-a dezvăluit Alex, e dominat de bărbați, care fac cam 80 la sută dintre participanți – și care se mai dezbracă topless sau la chiloți, când se încinge atmosfera.

Altfel, precizează Bunny, publicul e „un mix bun între LGBTQ și open minded straight”, iar tipii hetero care vin „sunt complet ok cu outfiturile noastre, deși pentru mulți e prima dată când iau contact cu asta. Vin mulți băieți straight singuri, pentru că prietenii lor au rezerve să petreacă între gay; însă chiar dacă vin singuri, se integrează imediat, nu e ca la party-urile uzuale, cu grupuri care nu interactionează.”

Pe scurt, un fel de mini Berghain mai cumințel, chit că bodyguardul, la intrare, te atenționează dacă știi în ce te bagi. 

Una peste alta, scena queer s-a diversificat mult în ultimii zece, doisprezece ani și, după ce noul virus o să treacă, o să găsești suficiente spații gay sau gay friendly să te spargi în figuri. În primul deceniu din anii 2000 aveai la dispoziție doar un club gay pe sezon; între timp, pentru că scena a fost ocupată de electro, pentru că gay-i au devenit cool, pentru că patronii au mirosit profit, o mulțime de spații au fost virusate queer. Hai, v-am pupat, ne întâlnim după pandemie, marțea la Control.