De ce se simt atât de singure persoanele care simt emoțiile altora

Ăsta clar nu e drumul exhaustiv al unui empat. Completezi oricâte chestionare de diagnoză pentru empați. Afli din nou și din nou că, da, ai această identitate unică. Începi să folosești tehnici de protecție citite pe internet, îți închipui un câmp luminos de forță în jurul tău, de pe care ricoșează sentimentele celorlalți. Devii mai puternic, treci prin lume în propria ta bulă. Afli despre vampirii energetici, care te pândesc după orice colț ca să se hrănească din vulnerabilitatea ta. Îți dai demisia de la muncă, pentru că simți că e fizic toxic să te duci acolo, să stai lângă sociopați și narcisiști. Fiecare zi petrecută acolo ți-a făcut rău. Rupi legătura cu „prietenii” care se încadrează în categoriile alea. În cele din urmă, pleci din oraș, ca să eviți energiile altora.

Dar, mai important ca orice, trebuie să găsești alți empați ca să supraviețuiești. O să te simți foarte singur fără ei.

Când s-a vehiculat în redacție ideea despre noul nostru documentar despre empați, mi-am amintit ce știam deja despre ei. Auzisem demult cuvântul „empat” în cercurile de oameni care cred în spiritualitate. La majoratul unei prietene, mama vindecătoare a prietenului ei m-a înșfăcat și mi-a spus strălucind de bucurie, în șoaptă, că și eu sunt așa ceva. Prietena mea vegană se consideră empată cu animalele – poate să simtă durerea ființelor – și trebuie să schimbe programul la TV dacă într-o știre se difuzează sunete de cruzime împotriva animalelor. Am avut odată un coleg american de apartament, empat, care comunica cu îngerii și mânca multe chipsuri de porumb, organice, fără gluten, pentru că-l alimentau cu energie bună. Cum din ce în ce mai mulți oameni – în mod special femeile – ajung la spiritualitate prin internet, o să cunoști și tu unul, în cele din urmă.

O definiție simplă: empații simt „chestiile” celorlalți ca și cum ar fi ale lor. Imaginează-ți o persoană cu o membrană emoțională subțire, prin care energia – emoțiile, durerea, energia altora – intră în corpul sensibil al purtătorului ca un virus. Fără antrenament, n-o să-și poată da seama ce e al lor și ce-a venit din afară. Oamenii ăștia sunt afectați profund de televizor, știri, violență și suferința altor ființe; au nevoie să comunice și să discute despre probleme; sunt un magnet pentru oamenii care caută ajutor sau descărcare și „pur și simplu știu” chestii, dincolo de intuiție. Pot să indice exact când cineva nu e sincer și nu-i suportă pe cei care nu țin cont de opiniile și sentimentele altora.

Credeam că știu mulți empați înainte de începerea filmărilor. Credeam în ei. Producătorul, Grant, era mai cinic. La fel ca și mulți cititori VICE. Dar cu cât am cunoscut mai mulți, cu-atât m-am băgat mai tare în ceață. Când am încercat să pun întrebări inofensive, dar de cercetare, pe grupurile de Facebook și forumurile de empați, ca să înțeleg mai multe, postările mi se ștergeau, erau ignorate, sau eliminate de admini. M-am prins rapid că o să fie complicat să înțeleg în profunzime ce-i ăla un empat.

Întrucât sunt întruchiparea sentimentelor tale, toți empații – n-am putut să-i băgăm pe toți în documentar – au avut capacitatea să-mi spună că sunt furioasă și că acopăr un miez de depresie sau tristețe profundă cu anxietate. Prima dată când s-a întâmplat am fost uluită că poate să mă citească cineva. A devenit o glumă înainte de fiecare citire: azi cât de nefericită o să mi se spună că sunt? Dar cum altfel poți să citești o anxioasă cu bruxism, care poartă doar negru și roșu și înjură la greu. M-am gândit din nou la câte femei de 20-și de ani cunosc care nu-s furioase, anxioase sau care n-au fost deprimate măcar o dată. Toți empații mi-au mai spus și că probabil sunt empată. S-a îngroșat gluma.

Când empatia în sine devine un brand, spune mai multe despre lumea capitalistă în care trăim decât despre existența unor daruri divine.

Ne-a fost cu atât mai greu să înțelegem pentru că unii au spus că au și alte daruri, precum telepatie sau abilități de medium. Ryan Cropper, care apare în documentar, chiar a reușit să-mi smulgă un gând din creier și m-a adus în starea de a țipa pe canapeaua de pe care-l intervievam. A mai susținut și că a făcut sex în experiențe extra-corporale cu niște creaturi care semănau mult cu extratereștrii din Avatar, o chestie la care trebuie să îți asumi că ai încredere în interlocutor, dacă nu ți-ai petrecut niciodată un weekend în LA turnând în tine ayahuasca. Unii au spus că, tehnic vorbind, sunt empați, dar se identifică diferit: semințe de stele, copii indigo, lucrători cu lumină – și, în ciuda demonstrațiilor de forțe, am presupus că există șarlatani peste tot și că „puterea” empaților, ca orice altceva, e o scară cu mai multe grade.

Înainte să arunci tot conceptul la gunoi, e important să știi că psihologii îl creditează. Au început să cerceteze „Persoanele ultra-sensibile” (PUS) pe bune – o perspectivă mai puțin sexy de cercetare decât verii lor malefici, narcisiștii. „Persoanele care sunt foarte sensibile nu pot să nu simtă empatie”, ne-a declarat în documentar doctorul Michael Pluess, de la Universitatea Queen Mary. „Dacă sunt înconjurați de oameni, o să le simtă starea.” Empații cred că-s toți PUS, dar nu toți PUS sunt empați – empații sunt PUS+.

În mijlocul confuziei ăsteia, s-a ivit și o disproporție de genuri. Vasta majoritate a celor care se identifică drept empați sau PUS sunt femei. Cu toate astea, mulți dintre YouTuberii și ghizii spirituali care cer bani grei sunt bărbați. Aproape toți, indiferent de gen, cer bani pentru serviciile de empat. Întrucât există chirii și facturi, unii preferă să-și folosească abilitățile drept sursă de venit, mai degrabă decât să se angajeze cu normă-ntreagă. Dar, pentru mine, prețurile mari complică etica situațiilor la care iau parte oameni nefericiți și spiritualitate.

Când l-am cunoscut pe David Sauvage, empat stabilit la New York, știam că le cere clienților 200 de dolari pe oră ca să le intre în câmpul emoțional. A cumpărat un nume de site cu „empat” și în a doua zi mi-a adus un tricou cu „EMPAT”, care, în mod remarcabil era scris cu același font ca și site-ul lui. Pe site-ul respectiv anunțase o serie de patru seminarii video de o oră fiecare, intitulate „Cum să înflorești ca empat”. Conținutul repeta deja ce e pe YouTube, pe bloguri sau în cărți ieftine de pe Amazon, dar la prețul de 129 de dolari. Când empatia în sine devine un brand, spune mai multe despre lumea capitalistă în care trăim decât despre existența unor daruri divine sau a unei dorințe de a răspândi adevărul.

Sauvage organizase un grup de întâlniri, cât am fost noi acolo, pentru empații din toate cele cinci cartiere ale New York-ului. Plăteai un tarif și primeai spațiu ca să vorbești despre problemele pe care le ai în a naviga prin lume – și existau o grămadă de probleme, fizice și emoționale. Femeile hohoteau, vorbeau despre depresie și anxietate, altele își aminteau cum au fost atacate de iubiți abuzivi sau „narcisiști”. Una a avut un atac de panică la care am asistat toți. Dacă a existat vreun moment la filmare în care am crezut și eu că sunt empată, a fost atunci când am asistat la durerea viscerală a atâtor femei. A semănat cu o ședință de terapie de grup sau o epurare în masă, condusă de un lider care, ca urmare a dinamicii, nu putea să pară altfel decât mesianic.

Nu era treaba mea să pun la îndoială adevărul peisajului emoțional al altcuiva și nici n-aveam dreptul să judec ce-i ajută pe oameni să înțeleagă și să se vindece de durere. Cu toate astea, m-am simțit incomod și profund tristă atunci când un bărbat a încheiat ședința și toate femeile au plecat, cu ochii roșii, în orașul întunecos pe care-l simțeau copleșitor de amenințător.

Gândurile mele complicate despre empați au fost confirmate odată ce-a apărut clipul. Aveam inbox-urile pline pe Instagram și Twitter de mesaje de la oameni care se auto-identificau ca empați. Unii mă avertizau că nu toți cei din documentar sunt empați. Unii erau doar persoane sensibile care se înșelau. Unii erau chiar sociopați deghizați. De fapt, tu ești empata, mi-au spus alții. Ești profund îndurerată și te atacă narcisiștii.

În unul dintre schimburile astea de după documentar, Alex March, educatoare pentru empați, mi-a spus că în trecut s-a confruntat cu persoane manipulatoare din comunitate. „Mi-am dat seama cât de mult făceau oamenii ăștia seminarii, meditații, reiki, retreat-uri șamanice unde abuzau de femei, a căror adulație o căutau, dar fără, de fapt, să văd că vindecă pe cineva.” Deloc surprinzător, odată ce-ți dai seama că orice scenă e un microcosmos al societății la scară largă.

Când am întrebat-o dacă persoanele cele mai sensibile chiar sunt empați, mi-a dat răspunsul onest pe care-l căutam. „Dacă o persoană e super sensibilă la energie, o să se identifice ca empat pentru că nu există suficientă informație despre a fi sensibil la energii pur și simplu. În perioada asta, se aruncă în stânga și-n dreapta cu cuvântul ăsta, ca să simți că aparții și ești important, când ai o sensibilitate emoțională și energetică pe care unii o țin captivă.”

Unul dintre puținii bărbați de la întâlnirea de grup din New York venise acolo de curiozitate. Mi-a spus după: „Nu e normal să empatizăm cu oamenii îndurerați? Nu așa trebuie să fie o ființă umană?” S-a întrebat dacă nu cumva mulți dintre ei se prefac și vor pur și simplu să se simtă „speciali”. Înțeleg de ce crede asta, dar, la urma urmei, cred că tipul ăsta se-nșală.

Dacă scoatem din ecuație spiritualitatea, femeile și persoanele astea sensibile nu s-au ostracizat singure. Dacă simți intens, toată viața ți se spune că ești prea sensibilă. Trebuie să fii mai bărbată. Plângi prea mult. Dacă te pricepi foarte bine la cititul oamenilor – ceea ce cred că știu foarte multe femei, mai multe, chiar, decât recunosc și sunt setate pe asta – te paranoizează societatea când apelezi la intuiție.

Acum mă uit altfel la documentar. În mediul actual, post-Weinstein, femeile și minoritățile primesc recunoaștere pentru „energiile” toxice cu care au interacționat. Femeile află că poveștile altora le oglindesc pe-ale lor. Victimele resimt durere colectivă și nu-s capabile să distingă între durerea provocată de experiențele personale și de cele ale altora. Sunt complet copleșite de știri, simt nevoia să iasă de pe rețelele de socializare, își aduc aminte de câte ori au fost vampirizate în public, de câte ori au vrut să aducă vorba de ceva, dar le-a fost retezată.

Mi se spune că viața de empat, ca și viața unei persoane cu o sensibilitate medie, e singuratică. Singurul remediu e să găsești oameni asemănători care să-ți valideze realitatea, să-ți confirme că emoțiile atât de intense, într-o lume crudă, a orgoliilor, nu sunt un blestem, ci un dar.