Poveștile cu profesorii violenți din comunism îți arată de ce elevii sunt bătuți și acum

O să-l țin minte, probabil, toată viața pe domnul Stamatescu, fostul meu profesor de matematică din școala generală. Omul ăsta m-a învățat două lucruri: matematică (știu și acum, cu ochii închiși, descompunerea în factori primi și metoda reducerii la absurd) și cum să-o încasez. Personal, am încasat-o destul de rar (și asta pentru că am avut grijă să învăț). Alți colegi, mai grei la minte, nu au fost la fel de norocoși: și-au luat castane, palme și vergele peste spinare cât pentru toată viața.

Anii au trecut și, pe alocuri, s-a așternut uitarea, ba chiar și iertarea. Cu toate astea, după atâta amar de vreme, prin criptele sistemului de învățământ românesc continuă să ruleze, exact ca un virus troian bine camuflat, o boală încă nevindecată, care mai provoacă victime: aproape că nu există zi în care să nu citești despre vreun copil bătut la școală de un „cadru didactic”.

Cel mai recent astfel de scandal îl are în centrul său pe un biet elev care a făcut comoție cerebrală de pe urma bătăii pe care ar fi primit-o de la un „prof de religie” care era și preot. Exact ca într-o boală, subiectul s-a „viralizat”. Empatia și ura au crescut precum bambusul. După care, nimic. Liniștea „de după” mai e spartă, pe alocuri, de celebrele personaje românești Vomface și Vomdrege.

Iar pseudo-oamenii care ridică mâna la copiii-elevi se bucură, cumva, de un soi de aură de invincibilitate. Nu există repercusiuni. Totul se relativizează până ce problema dispare complet. În cazul de la Botoșani, de pildă, acum ai „versiuni noi” în care ditamai Arhiepiscopia Iașilor îți arată imagini „surprinse de pe camerele de supraveghere”, iar preotul admite, totuși, că „l-a tras de urechi pe copil”. Școala „va face o cercetare disciplinară”, în vreme ce Poliția „a deschis dosar de urmărire penală”.

Personal, fac parte dintr-o generație extrem de ciudată a sistemului de învățământ. Ca fost elev al școlii comuniste, pot spune că, pe vremea aia, bătaia primită de la profesori făcea, paradoxal, parte din rutina didactică. Dacă luai „o palmă” – acesta era un eveniment atât de insipid încât nici măcar nu te mai oboseai să raportezi grozăvia părinților, acasă. Timpurile alea erau atât de oribile încât genul acesta de povești („am luat o palmă la școală”) părea să se integreze, cumva, în firescul lucrurilor.

Că tot l-am pomenit pe fostul meu prof de matematică la început, țin minte că omul avea sistem, nu glumă. Când intra în clasă, mai întâi arunca pe catedră bățul „de bătaie” și apoi catalogul. „Bățul de bătaie” era, de cele mai multe ori, o bucată de lemn, de forma și dimensiunile unui fluier. Cu ăla te croia. Uneori, instrumentul era înlocuit de vreo curelușă de piele ori o riglă metalică. Eu, fiind băiet eminent, nu le-am prea experimentat. Țin însă minte perfect o bătaie încasată „la comun”, cu toată clasa. Nu mai țin minte cauza, doar efectul. Am fost 30 și ceva de suflete, aliniate de-a lungul peretelui, pe lungimea întregii clase. Trebuia să trecem prin dreptul lui și să sărim peste cele două scaune rabatabile din prima bancă. Cu mâna dreaptă te sprijineai de banca nr. 1, iar cu mâna stângă de banca din spate. Când săreai peste scaune, domnul profesor te ardea cu bățul peste fund. Nimeni nu a scăpat.

În rest, loazele clasei aveau parte de un tratament mai special. Cazurile de indisciplină minoră erau tratate, pe loc, prin metoda „Stamatescu”: elevul, stând în bancă, era prins de perciuni și ridicat în picioare, cu forța. Când victima ajungea sus, din încheietură, proful elibera perciunele și îi trăgea, rapid, o palmă. Tehnică de karate, nu glumă. Pentru situațiile de indisciplină „severe”, profesorul ieșea din clasă cu elevul și intrau împreună în cămăruța „B.O.B („Biroul Organizației de Bază”), un fel de camera 101 din romanul 1984 al lui Orwell. Personal, nu am ajuns niciodată acolo, dar elevii care scăpau de acolo ieșeau destul de șifonați.

În acea perioadă, doar cazurile cu adevărat grave stârneau mici rebeliuni locale. În rest, uneori, chiar profesorii îi îndrumau pe părinți să-și bată copiii ca pe hoții de cai. Urâte vremuri.

Diferența dintre generația mea și noua generație e că, acum, astfel de întâmplări devin mult mai repede publice. Camerele video ale telefoanelor nu sunt decât un imens reflector care îți arată cât de mare și urâtă este această bubă rămasă netratată.

Am vorbit cu câțiva foști elevi ai acelor vremuri care au acceptat să-mi evoce întâmplări similare. Poveștile lor te ajută, puțin, să înțelegi măcar de unde pleacă tot răul ăsta pe care-l vezi acum, mai lesne, grație telefoanelor „smart” și a camerelor „de supraveghere”.

„Deși învățam destul de bine, mi-am luat multe bătăi la palmă, dacă vorbeam între noi, sau câte o palmă peste față, de la diriga, dacă luam note mici. Dar e o poveste din perioada aia care m-a marcat foarte tare. Eram în clasa a treia sau a patra, la școala generală nr. 1 din Codlea. Într-o clasă paralelă cu a mea, exista o învățătoare în vârstă, foarte rea, cu față de viperă, Cristoloveanu o chema. Era cunoscută drept învățătoare bună, se băteau oamenii să-și dea copiii la ea. Ei bine, la ea în clasă, o fetiță a făcut nu știu ce greșeală la matematică. Și ce crezi că a făcut tovarășa Cristoloveanu? Pe lângă faptul că a bătut-o și a jignit-o în clasă, a hotărât să o ducă în fiecare clasă și să o facă de rușine. A deschis ușa și la noi în clasă și a zis: «tovarașă învățătoare, uitați – Claudia Surdu (așa o chema pe fetiță) este o proastă, o tâmpită și nu știe nimic. Să vă arăt cât e de proastă».

A dus-o la tablă la noi în clasă, a pus-o să scrie exercițiul pe care-l greșise. Copilul plângea. În momentul în care a scris exercițiul cu rezultatul greșit, a dat-o, sub ochii noștri, cu capul de tablă. I-a bușit sângele din nas. Apoi, de la noi din clasă a dus-o la celelalte clase, până a făcut-o de rușine în toată școala. Nu i s-a întâmplat absolut nimic învățătoarei Cristoloveanu”, povestește Mira Gomboș de 40 de ani.

„Aveam la gimnaziu, la o școală din Rahova, un profesor de matematică. Avea ăsta o riglă de fier și, nu exagerez, dădea cu cantul, atunci când te lovea. Îmi aduc perfect aminte. Dădea la nimereală, când dădea «pe drept», era OK, dar, uneori, când te nimerea mai câș și nimerea un os… pfoaa, ce durea… Apoi, țin minte în clasa a cincea, aveam una de rusă. Tipa era dichisită, înăltuță, cu ochelari, mirosea frumos. Ce mai, pisi, nene. Problema ei era că te lua așa, ușor, de perciuni și apoi – pac! – una peste cap. Dar te lua frumos, măcar”, își amintește Alex, 37 de ani.

„La mine, la o școală de pe lângă Brașov, eu eram, de regulă, elevul de serviciu. De când se suna și până venea profesorul la ore, elevul de serviciu trebuia să stea la catedră și să facă lista cu «cine nu e cuminte». Și făceam eu lista aia. Ce mă deranjează acum e că treceam, cu nonșalanță, pe lista aia, toate numele alea. Nu realizam atunci ce fac. Aveam în prima bancă de la rândul de la geam, doi copii mai micuți, Chip și Dale le ziceam noi. Unul dintre ei a avut o problemă de sănătate, i-a căzut părul. Așa că stătea cu o căciulă pe cap. Ei bine, băiatul ăsta lua cele mai multe palme de la profesori. Motivul: avea căciulă! Iar eu îl treceam pe listă, că stă cu căciula pe cap. Și profesorii îl băteau. Voi vă dați seama cum era? Pur și simplu nu empatizam cu băiatul ăla bolnav. Mai aveam un profesor care avea ghiul pe degete: cu ghiulul ăla îți dădea castane în cap. Erai terminat când îți dădea una. Și i se mai punea pata din când în când și zicea: La palme, toată clasa!”, spune Oana, 42 de ani.

„Eu și acum o țin minte pe madam Șișu – iată, un nume predestinat. Profesoară de geografie. Când te scotea la hartă, la tablă, era teroare. Ea nu se ridica de la catedră. Dar avea un arătător de doi metri. Și ăla avea în cap o gugulie, ca o măciulie de buzdugan. Cu aia ți-o ardea în cap. Plângeai înainte! Când vedeai că pune mâna pe ăla, îți dădeau lacrimile instant. Te pocnea de te rupea. Apoi, mai aveam un prof de atelier care avea un deget paralizat. Cu ăla te bătea. Zbang!”, își amintește Bogdan, 41 de ani.

„Țin minte că mergeam la atelier, la o școală din Bucureștii Noi. În fiecare marți dimineața, noi, băieții, tăiam cabluri d-alea groase. Le tăiam și scoteam din ele «materiale». Foloseai dalta și ciocanul. Era cumplit. Îți umpleai mâinile de sânge. La un moment dat, am întârziat vreo zece minute, fusesem la fotbal. Și vine la noi vita aia de profesor de atelier. Îți dai seama? «Profesor de atelier». Era un gherțoi, dar era, cică, profesor. Un maistru ordinar. Ei, ăsta a luat un cablu d-ăla și a început să ne bată cu el peste picioare. Eu am fugit în jurul bancului, nu m-a nimerit. Unora dintre colegi le-a dat sângele pe sub haine. Un animal, efectiv. Ei, eu m-am dus și i-am spus lui taică-miu. Era interesant că nimeni nu povestea acasă. Era o normalitate stupidă.

Mamă, și a venit taică-miu la școală. Eu fiind – atenție! – singurul nebătut. Nu l-a găsit. Mai bine că nu l-a găsit. Apoi au prins curaj ceilalți părinți, s-a făcut anchetă. S-a dus la director. Au venit și ceilalți părinți și au vrut să-l linșeze. L-au dat afară din școală. În fine, toți erau frustrați pe vremea aia. Bătaia era o refulare a căcatului de lume în care trăiam”, spune Șerban, 47 de ani.

„Cred că generația care a început școala în anii ’90 e ultima care a prins cele mai crunte pedepse ale profesorilor. În București, eu am descoperit asta la prima mână, în gimnaziu, de la domnul Vlădoiu, profesorul de muzică. Avea cam 1,80 metri și aproape 150 de kile, diabet și cea mai anostă materie. Iar tehnica lui era simplă: castanet. Când erau unu-doi elevi, le administra el. Când era un grup mai mare, îi scotea pe toți la tablă, îi așeza în șir și fiecare trebuia să dea celorlalți câte-o castană. «Băi, dă-i o castană, nu-l mângâia!» – așa începea ritualul de ceea ce numea el educație”. spune Răzvan Băltărețu, 27 de ani.

Ce-aș mai putea spune în încheiere? Omenirea a pierdut șirul reformelor din învățământul românesc, doar un singur lucru esențial pare să nu se schimbe niciodată: circuitul bătăii pe direcția „profesor-elev”.