Cinci femei care nu zâmbesc niciodată mi-au zis cine e de vină

Zâmbesc atunci când mă simt inconfortabil, când fierb de furie sau când nu prea știu ce să fac cu mine însumi. Nu-ți imagina că am un zâmbet uriaș în care mi se văd toți dinții – e un zâmbet subtil care mă face să par mereu abordabilă și blândă, indiferent cât de rău mă simt. Și ascunderea asta a emoțiilor prin ridicarea colțurilor gurii nu vine de nicăieri: o fac și mama, și bunica mea.

„Haai, nu mai fi atât de supărată", mi-a spus chiar azi dimineață bărbatul din parcul de biciclete. Mi-am arătat dinții ca o durere de măsea - aproape toate femeile pe care le cunosc au fost abordate cu privire la „mutra lor morocănoasă" de către bărbați oarecare de pe stradă. Femeile care au în mod natural colțurile gurii în jos aud mereu asta.

De aproximativ cinci ani, e la modă termenul „resting bitch face”, destinat femeilor a căror față normală arată ca un nor de furtună. S-au făcut chiar cercetări științifice cu privire la asta, există site-uri unde poți testa dacă și tu ai resting bitch face, iar mai multe videoclipuri oferă sfaturi despre cum să eviți o astfel de față.

Ideea că femeile ar trebui să zâmbească întotdeauna este văzută de mulți analiști și jurnaliști ca o formă de opresiune patriarhală. Chiar și actriței Brie Larson, care o interpretează pe Captain Marvel, i s-a spus că, în calitate de supereroină, ar trebui să zâmbească mai mult între lupte. Iar CNN a făcut o listă cu toate momentele în care politicienilor de sex feminin li s-a spus să zâmbească un pic mai mult; lucru care nu li se spune aproape niciodată bărbaților.

Am vorbit cu cinci femei cu chipul 😐 despre cum este să nu zâmbești niciodată și cum reacționează oamenii din jurul lor la asta.

În școala primară, strâmbam deseori din nas la diverse lucruri. O profesoară, pe care, de altfel, am apreciat-o întotdeauna, mi-a spus că fetele nu ar trebui să se uite atât de urât și că zâmbetul m-ar face mult mai frumoasă. Mi-am dat seama chiar atunci că numai fetelor li se spune că trebuie să arate frumos. Mi s-a părut super bizar.

În prezent, încă primesc astfel de comentarii destul de des. Mie mi se pare că am o expresie neutră, dar atunci când nu zîmbesc, fața mea se încrețește ca și cum aș fi supărată. Chiar zilele trecute, un necunoscut mi-a făcut un gest să zâmbesc - pe moment, nu mi-am dat seama dacă m-a amuzat sau m-a enervat. Acum realizez că, de fapt, m-a enervat. Și, deși este sfâșietor de enervant să mi se spună iar și iar că arăt supărată, cu siguranță n-o să mă schimb în acest sens.

Sunt o persoană explozivă: am puțină răbdare și nu prea am filtru când vorbesc. Dacă un bărbat mă deranjează și îmi spune că nu zâmbesc suficient, îi dau peste nas imediat. Îi spun că eu decid cu privire la mine și emoțiile mele și de obicei mi se răspunde că sunt „o feministă rea”, ca și cum ar fi o înjurătură.

În cel de-al Doilea Război Mondial, femeile trebuiau să ajute pe front ca șoferițe sau asistente medicale sau trebuiau să distribuie alimente. Aceste femei care se aflau în zonă de război trebuiau să poarte întotdeauna ruj roșu și ojă roșie și să își aranjeze părul, ca să „ridice moralul soldaților”. Cu alte cuvinte, dacă o femeie nu li se părea frumoasă, aceștia erau demoralizați.

Și-n prezent încă există acea presiune constantă asupra femeilor, care trebuie să arate frumoase, dulci și accesibile pentru bărbați. Observ acest lucru și în domeniul mass-media, unde activez. Oamenii sunt mereu atenți la cum arăt și ce transmit. Aud în mod regulat că nu par abordabilă pentru că am fața neutră. În fotografii nu zâmbesc foarte des, pentru că mi se pare fals și inconfortabil. Drept urmare, multă lume mă întreabă dacă am avut o zi chiar atât de groaznică și dacă nu pot să zâmbesc și eu un pic mai mult.

Cred că bărbații sunt derutați când mă văd: pe de o parte, sunt blondă, deci stereotipul unei femei blânde și abordabile, dar pe de altă parte, nu am tot timpul pe față un zâmbet larg. Și nici nu vreau să schimb asta. Chiar dacă aș zâmbi în mod constant, bărbații tot ar face comentarii despre cum arăt: la urma urmei, ca femeie în mass-media, ești mereu aleasă în funcție de aspect, n-ai ce face. Dar aleg măcar să ignor presiunea asta că trebuie să par mereu drăguță și veselă.

Întotdeauna am părut puțin supărată. Când eram mică, adulții mă întrebau mereu dacă m-a supărat cineva. Când se întâmpla asta, deși nu prea aveam chef să-mi schimb expresia, încercam să forțez o jumătate de zâmbet.

Acum încă aud aproape zilnic lucruri de genul „viața e mai frumoasă când zâmbești”. Dar, spre deosebire de trecut, acum nu mai răspund cu un zâmbet. Îi întreb de ce sunt deranjați, și le spun că dacă sunt cu adevărat preocupați de starea mea de spirit, ar fi mai drăguț să mă întrebe dacă sunt bine, în loc să îmi comande să zâmbesc. Am descoperit că, la job, ai un avantaj dacă nu zâmbești: emani autoritate. Când spun ceva, oamenii sunt atenți. Singurele momente în care încerc să forțez un zâmbet pe jumătate tremurat sunt alea în care trebuie să fac o fotografie pentru job.

Ce să zic, oamenii au întotdeauna păreri despre femei: ba că arată prea ușuratică, ba că s-a îngrășat sau nu zâmbește suficient. Femeile sunt obiecte ale dorinței și de aceea trebuie să zâmbească și să transmită constant că sunt dulci și accesibile. De asemenea, am impresia că bărbații le zic femeilor să zâmbească pe post de flirt. Pot să vă spun sigur că nu funcționează. N-o să agăți nicio femeie în felul ăsta.

Am o gură severă și o sprânceană care se ridică de la sine. Ca urmare, am resting bitch face, cum se zice. Prima mea amintire în care cineva mi-a spus să zâmbesc mai mult datează de la vârsta de 10 ani. Stăteam în clasă și făceam o temă grea la matematică. Dintr-o dată, profesoara îmi zice: „Marilyn, zâmbește. De ce ești așa supărată?". I-am spus că doar mă concentram.

Dar m-a frustrat chestia asta, că nu aveam control asupra feței mele și că nu transmit ce mi-aș dori să transmit. Am problema asta și azi. În mod regulat, bărbații îmi strigă pe stradă: „Hai, zâmbește, domnișoară!". Și când nu le răspund, îmi strigă că nu ar trebui să fiu atât de supărată. Pare nesemnificativ, dar e dureros și enervant. Nu-mi vine să zâmbesc la comandă când nu am chef.

Și nu doar necunoscuții mă iau la rost pentru asta. Și la job, colegii îmi spun în mod regulat că arăt supărată când, de fapt, sunt doar concentrată. Iar fostul meu soț a simțit să spună, când ne-am despărțit, că într-adevăr „par foarte supărată". Păi dacă nici măcar în momentul despărțirii nu am voie să fiu supărată... ce să mai zic.

Pe de o parte, aș dori să par mai deschisă, pentru că știu că oamenii se simt mai repede în largul lor cu tine dacă pari abordabil. Pe de altă parte, nu vreau să mă adaptez doar ca să fac bărbații să se simtă confortabil. În plus, expresia mea are și avantaje: acum sunt profesoară și chiar vreau să am autoritate. În timpul examenelor orale, știu că am genul de expresie care încurajează elevii să dea tot ce au mai bun. Din păcate, atunci când ai o privire severă, ești luat mai mult în serios.

Numai în această săptămână mi s-a spus de trei ori că ar trebui să „zâmbesc mai mult”. Unii bărbați consideră că este incredibil de important să am un zâmbet constant pe față. Seara trecută, în club, un bodyguard mi-a spus de două ori în aceeași seară că ar trebui să zâmbesc mai mult. Nu înțeleg de ce îi privește pe alții treaba asta. În general, am o stare foarte bună și nu sunt deloc supărată în momentele în care oamenii au impresia că sunt supărată. Nu înțeleg de ce ar trebui să mă adaptez brusc la dorințele unor necunoscuți, de ce cred oamenii că ar trebui să zâmbesc. 

Bănuiesc că pentru unii bărbați e un fel de joc de putere: își permit să comenteze despre cum arată o femeie, așa cum își permit să o ciupească de fund. Cred că pentru unii e și o tentativă de seducție. Dar mai cred și că unii bărbați consideră intimidante femeile cu un aspect serios. Li se pare inconfortabil sau înfiorător dacă o femeie nu îi întâmpină cu un zâmbet larg.

Articolul a apărut inițial în VICE Țările de Jos.