Sfânta bucătărie românească: frigănelele țin în viață și săracii, și bogații

„Sfânta bucătărie românească” este o serie dedicată mâncărurilor noastre locale. Cele mai multe, probabil, au fost împrumutate de la popoare care au trecut pe-aici. Însă, între timp, ni le-am însușit ca fiind ale noastre. E timpul să le prețuim, chiar dacă cele mai multe sunt oribile.

În familia mea nimeni nu știe ce-s alea „frigănele”. Toată lumea se referă la desertul ăsta, sau felul ăsta de mic-dejun, drept „pâine prăjită cu ou și zahăr”. Cea de-a doua denumire mie-mi place, pentru că îți spune exact cum se gătește și nu mai stai să descoperi nu știu ce mistere. Lipsește laptele, dar cred că el a fost adăugat ca ingredient mai târziu, când s-au ajuns oamenii cu banii de la salariu la salariu.

E însă în regulă, înțeleg că nu există o denumire larg răspândită. Am apelat la Google să mă lămuresc. Sunt aproximativ 31 600 rezultate pentru „frigănele” și circa 48 100 rezultate pentru „pâine prăjită cu ou”.

La fiecare căutare mi-a apărut în dreapta, acolo unde Google sugerează ceva mai amplu, că-i vorba de french toast. Și chiar așa e, n-am inventat noi nimic. Ba mai mult, există și niște „gypsy toast” care-i fix ca frigănelele sau ca french toast. Practic, orice cultură are pâinea dată prin ou și prăjită.

Așa cum ne-a învățat istoria, dacă toți o au, înseamnă că la noi e mai bună și se face ca pe vremuri (orice ar însemna asta). Ca să-mi reîmprospătez memoria despre mâncarea asta românească m-am uitat pe YouTube. Și da, ei bine, sunt oameni care s-au filmat în timp ce-au gătit așa ceva. Nu m-am oprit aici însă, ci am luat câteva rezultate de pe Google. Cel mai ciudat și, cumva, drăguț este un articol de pe blogul lui Adi Hădean.

El e cu bucătăria, cu papilele, așa că am zis c-o fi ceva. Când, ce să vezi, el s-a luat un pic prea în serios cu frigănelele și le-a transformat într-un fel de mâncare post-mahmureală sau post-sex după ce-ai agățat la Loft sau într-o bodegă din Darabani. Nu știu cum ar trebui să fie un mic-dejun „la pat” sau excelent pentru cealaltă persoană, dar mi-a plăcut fraza asta care spune cam tot: „[…] dacă te trezești dimineța cu o bucată de pâine întărită și cu două cornuri rămase de ieri? Poți să scoți ceva bun de aici?”. Asta e, oameni buni, asta e!

Așa cum președintele Americii și cerșetorul de la Sfânta Vineri nu pot avea decât aceeași Cola, așa trebuie să fie și în cazul frigănelor. De-aia nu cred că există ceva mai sincer în bucătăria românească. Chiar dacă eu n-am mai mâncat așa ceva de vreo 10 ani, cred că-i totul la fel. Iei ou, zahăr, pâine (uscată, că aia bună, moale, absoarbe prea mult ulei), pui în tigaie, prajești frumos și ai vreo trei chestii într-o singură farfurie: desert, carbohidrați și calciu (de la ou). Iar dacă mai prinzi și trei linguri de lapte, te-ai scos, e un fel de tezaur al gurmanzilor. Sincer, e mai multă sănătate în tigaia aia decât vei găsi vreodată în lumea asta.

Frigănelele, ca mai toate bunurile de larg consum, au fost inventate când nu mai aveai ce să consumi, dar trebuia să umpli burta. De-o lingură de ulei te puteai împrumuta, niște lapte găseai cât să dai gust, ouă puteai fura sau le luai de la găină - omul sărac care nu-și ucide animalele are mai multă mâncare decât cel care o face - și poți obține frigănele, în zilele toride de vară, chiar și pe trotuar. Pui ulei în ou, înainte să ungi felia cu mixul ăla, și gata magia.

Tot îmi stă însă pe creier treaba aia de la Hădean, că-i bună treaba asta pentru mic-dejun (când nu ești singur, că pentru tine nu meriți să te chinui atâta). Se bate cap în cap miza de-a livra un mic-dejun decent cu ideea de-a arunca în farfurie niște pâine veche. Oare e ca atunci când minți pe Tinder cu poze bune și în realitatea ești, pe-o scară de la 0 la Vaslui, un fel de Galați? Oare e ca atunci când te iei în gură cu chelnerul și mănânci cu grija că și-a plimba guvidul prin pastele tale? Asta mă macină pe mine, dar nu știrbește nicicum calitatea incredibilă a bucătăriei românești.

De unde francezii, probabil într-o foamete teribilă, au inventat acel french toast, la noi sigur s-a inventat mai devreme. Sigur am avut foamete înaintea lor, apoi ei au venit și l-au furat de la noi pe inventatorul foametei ca să aibă și ei la fel cum au făcut cu Brâncuși. Oricum, eu nu pot să văd în frigănele decât futurism pentru vremea lor. Au fost alături de popor în vremuri tulburi, când nu mai puteai separa proletarul de comunist. Au fost la fel de aproape și-n vremuri oarbe din anii ‘90. Pe gurile murdare ale copiilor din fața blocului, într-un colț ca o rază de soare, sigur se putea observa o firimitură năclăită în ulei, ou și zahăr.

Ca acei puști am fost și eu, doar c-am fost inițiat în lumea frigănelelor într-o seară de toamnă, cred că prin ‘99. Era frig, era sărăcie, dar în seara aia am avut o oarecare bucurie. După știrile de la ora 20, mama s-a dus la frigider și-a scos două ouă. A mai pus și niște pâine pe masă și s-a pus pe treabă. În cam 10 minute în farfurie erau, cum altfel dacă nu aburinde? câteva felii galben-arse de pâine. A fost o tăcere, așa, odată cu prima înghițitură. Mama și tata și-au rememorat, probabil, momentele cu frigănele din copilărie, iar eu am descoperit chestia asta unsuroasă, dulce și cumva hrănitoare.

În momentul ăla, înainte de mileniul III, undeva într-un cartier din București eu am aflat că există inovația asta culinară. Mi-am adus aminte acum de ea și-i privesc viitorul cu groază. De-ar fi să încapă vreodată pe mâna bucătăriei scandinave, orice suflet ar avea frigănelele simt c-o să dispară ca inocența copilăriei. Ce avem încă în granițele bunului gust alimentar ar putea deveni din aur arămiu comestibil un fel de moft culinar uns cu avocado, lapte de migdale, prăjit în ulei de măslină crescută pe-o insulă izolată din Grecia și acoperit cu ou dintr-o pasăre încă nedescoperită.