Cine îl poate băga pe Papa la închisoare din cauza abuzurilor preoților lui

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.

În august 2013, Józef Wesołowski, ambasadorul Vaticanului în Republica Dominicană din 2008, și-a abandonat casa lui insulară. Muncitorii îl știau de „italianul” din cauza accentului lui distinctiv atunci când vorbea spaniolă. (El e, de fapt, polonez.) El deseori bea beri la soare la un restaurant popular. Părea, practic, normal,

Dar, cum a informat și New York Times, se zvonea că Wesolowski plătea regulat tineri pentru sex, într-un caz chiar profitând de nevoia de medicamente a unui copil epileptic. Însă, când Nuria Piera, o jurnalistă locală, a început să raporteze acuzațiile, în septembrie 2013, era prea târziu pentru autoritățile dominicane să acționeze, deoarece Papa Francisc deja îl rechemase pe Wesolowski la Roma.

Felul în care Vaticanul s-a ocupat de caz, în cele din urmă acuzându-l pe Wesolowski de infracțiune, a fost o noutate ca abordare față de abuzul sexual. Totuși, Yeni Berenice Reynoso Gomez, pe-atunci procurorul general din Republica Dominicană, a răbufnit de furie când a spus pentru Times „cazul ar fi trebuit judecat în Republica Dominicană.” Câteva luni mai târziu, în ianuarie 2004, după ce țara originară a lui Wesolowski a încercat să-l extrădeze pentru presupusele infracțiuni, Biserica a răspuns cu următoarea afirmație: „Legea Vaticanului nu permite extrădarea lui.” Chiar și așa, în august, Vatican i-a revocat imunitatea diplomatică.

Clericul acuzat s-a confruntat cu cel puțin două procese. Primul a fost unul canonic, condus de Sfântul Scaun, corpul de guvernământ al Bisericii, care, până la urmă, l-a caterisit, adică nu mai putea practica preoția, practic devenind un simplu catolic. Al doilea a fost o procedură penală în orașul-stat al Vaticanului: în iunie 2015, un procuror local l-a acuzat pe Wesołowski de posesie de pornografie infantilă și alte infracțiuni sexuale cu copii, doar vârful unui munte de acuzații groaznice împotriva sa. Wesolowski ar fi liderul cu cel mai înalt rang din Biserica Romano-Catolică care se confruntă cu un proces din partea Vaticanului pentru infracțiuni sexuale, dar el a murit chiar înainte de a începe. (Nu a mai fost extrădat pentru urmărirea penală.)

Saga asta a venit la un deceniu după ce echipa Spotlight de la Boston Globe a dezvăluit că preoții din orașul american predominant catolic au maltratat băieți tineri în parohiile lor și că oficialii de rang înalt i-au acoperit în mod sistematic, cum ar fi cardinalul Bernard Law. Mai mulți preoți au fost ulterior caterisiți, iar unii condamnați în Massachusetts și trimiși acolo la închisoare, pentru că, spre deosebire de Wesołowski, ei nu erau cetățeni ai Vaticanului, prin urmare erau supuși legii Statelor Unite ale Americii. Doar în acel oraș, zeci de preoți au fost acuzați de abuz.

Scandalul dominican a venit cu vreo 15 ani după ce Papa Ioan Paul al II-lea l-a înlocuit pe arhiepiscopul de la Viena, cardinalul Hans Hermann Groer, după ce a ieșit la iveală că a abuzat sexual copii. Și de abia în anii '90, după mai bine de douăzeci de ani, în Irlanda, supraviețuitorii au mărturisit, provocând o criză, o adevărată redută a catolicismului modern.

Cu alte cuvinte, controversa abuzului sexual din Biserica Catolică nu e ceva nou, glumele despre preoții pedofili sunt înrădăcinate în cultura americană. Dar după un nou val de scandaluri sexuale de vara asta, într-o societate care încă se luptă cu mișcarea #MeToo, pot ridica întrebarea, dacă și cum, tragerea la răspundere ar putea atinge cele mai înalte niveluri ale celei mai puternice instituții religioase de pe planetă.

În ultimele luni, americanii au fost martori cum cardinalul Theodore McCarrick, fostul arhiepiscop din Washington, a devenit unul dintre cei mai sus puși membrii ca să fie caterisit și obligat să se retragă din Colegiul Cardinalilor. Ei au descoperit că cel puțin 300 de preoți au abuzat o mie de copii din 1947, doar în unele părți ale statului Pennsylvania. Unii au urmat exemplu lui Papa Francisc, care a făcut recent o călătorie a scuzelor, o vizită care a culminat cu publicatul a unei scrisori de șapte mii de cuvinte din partea arhiepiscopului Carlo Maria Vigano, un fost diplomat principal al Vaticanului și critic conservator al presupusului progresism al papei, acuzându-l pe Francis că știa despre istoricul abuziv al lui McCarrick.

Vigano i-a pretins lui Francisc să demisioneze, însă papa a reacționat prin a nu-i răspunde. „Nu voi spune nimic despre asta”, a spus el pentru presă. „Consider că declarația vorbește de la sine și aveți suficiente capacități jurnalistice de a trage propriile concluzii. E un act de încredere.”

Întrebările care mocnesc de zeci de ani despre abuzul Bisericii Catolice sunt mult prea familiare. Dacă acuzațiile sunt corecte (unii dezbat că sincronizarea a fost motivată politic), poate fi considerată demisia papei o justiție veridică, la fel ca a celui de dinainte, primul care a făcut asta în șase sute de ani? Cum ar fi dacă chiar e adevărat că Francis sau predecesorii lui sau subordonații au acoperit sau cel puțin au știut de mușamalizările altor preoți? Cine ar putea, în teorie cel puțin, să judece un papă? Poate cineva în afară de Dumnezeu să trimită papa sau subordonații săi la închisoare? Cât de infailibili e omul din vârful piramidei?

„Respectând natura Bisericii impusă de Hristos, niciun mecanism al legii canonice nu prevede îndepărtarea unui papă din funcție", a scris recent Edward Peters, președintele facultății de la Seminarul Major al Inimii Sacre din Detroit, care are un blog popular despre legea canonului.

„E ca un scenariu fantastic”, mi-a spus la telefon Gladden Pappin, profesor asistent de Politici de la Universitatea din Dallas și consilier senior al Centrului pentru Etică și Cultură de la Universitatea din Notre Dame, când l-am întrebat dacă își poate imagina un scenariu în care un pontif ar putea fi judecat în instanță. „Papa e legislatorul suprem, judecătorul suprem, guvernatorul suprem al Bisericii. E o monarhie, deci nu poate fi arestat. Puterea ecleziastică e în mâinile lui. Chiar și dintr-un punct de vedere laic, chiar și în sfera internațională, cu excepția unor condiții foarte limitate, el se bucură de imunitate suverană, ca lider al unui stat.

„Nimeni nu-l poate trage la răspundere”, a confirmat Kurt Martens, profesor obișnuit de legi canonice de la Universitatea Catolică din America, căruia i-am prezentat aceeași ipoteză. „Datorită sistemului actual, odată ales, papa are putere supremă în biserică și asupra Bisericii. Deși oamenii îi cer demisia, singurul care poate impune asta este el însuși.”

Se pare că întrebarea mea era una fantastică, deși atinge epicentrul dilemei cu care se confruntă catolicii moderni și Biserica: o lipsă totală de comunicare, atât din partea Biserici, cât și în interiorul ei, despre natura și felul de a acționa al Bisericii. Potrivit lui Martens, în ceea ce privește distincția dintre Sfântul Scaun (corpul de conducere al bisericii) și Vatican (un oraș-stat și un actor politic), papa ca lider al unei națiuni și al unei religii, dreptatea nu trebuie „să fie făcută… ci observată".

În opinia părintelui Patrick Gilger, care a scris recent pentru Vox un eseu critic despre abuzul Bisericii și care face distincția între procedurile legale ale Vaticanului și care trăiește ca un catolic bun în cadrul comunității, schimbarea însăși este de multe ori greșit înțelesă.

„Ce înseamnă asta pentru cineva care trăiește pe deplin în lumea seculară, deși cu toții trăim în lumea asta, dar ce vor să spună e că schimbăm structurile juridice ale instituției", mi-a spus el la telefon. „Asta înseamnă o reformă. Din punctul meu de vedere, nu există griji: desigur, asta nu ne ajută, totuși, să trăim împreună într-un nou tip de viață."

Dacă nu știm nici măcar ce trebuie să căutăm din cauza opacității instituției? Asta ne pune într-o poziție în care, contrariați de Biserică și de oamenii puternici din interiorul ei, care au greșit, explorăm scenariile cele mai extreme pe care ni le putem imagina.

„Ce aș putea spune”, mi-a spus Pappin, „este că cu siguranță există o confuzie în mintea publicului de faptul că Biserica exercită anumite tipuri de jurisdicție asupra clerului său, dar alte tipuri nu. Nu e ca alte biserici. Este o societate civilă independentă cu sediul în orașul-stat Vatican și face parte din întreaga lume. Iar cei care se alătură ca preoți se supun acestei jurisdicții, în anumite cazuri, anumitor elemente și în anumite aspecte ale vieții lor. "

De-a lungul istoriei, Pappin a reiterat, cu referință la disputa dintre Thomas Becket și regele Henric al II-lea, că „a existat întotdeauna un fel de luptă între autoritatea ecleziastică și cea seculară asupra jurisdicției asupra preoților".

În ceea ce privește cardinalii și episcopii, ceea ce pare să se întâmple în epoca modernă, când dovezile s-au acumulat prin jurnalism sau prin alte mijloace, e ca aceștia să demisioneze, apoi dispar în obscuritate.

„Singurul care are autoritate asupra lor este papa", mi-a spus Martens. „Și doar papa poate să facă o judecată finală în astfel de cazuri, iar până acum a abordat situația doar cu demisii".

În cazul în care persoana acuzată este un nunțiu, ca Wesolowski, aceasta este, de obicei, supus unor procese duale de pedeapsă: din legea canonică a Bisericii, care implică, în principal, desființarea titlurilor și a anumitor puteri și legea penală, pe care Vaticanul o poate invoca pentru mulți clerici cu funcții înalte (de obicei, prin intermediul unui tribunal), deoarece sunt în mod tipic diplomați străini ai Sfântului Scaun.

Ce s-a întâmplat recent: Vaticanul l-a revocat pe monseniorul Carlo Alberto Capella la Vatican și l-a condamnat la cinci ani de închisoare. A fost prima condamnare impusă de Vatican de acest gen. (Biserica a refuzat cererea din partea Statelor Unite ale Americii de a retrage imunitatea diplomatică a lui Capella în acel caz.)

Apoi mai sunt și oameni ca McCarrick, care nu au niciun fel de imunitate diplomatică, deoarece e doar un american care lucrează pentru Biserică. Ca orice acuzație de agresiune sexuală ridicată în era #MeToo, limitarea statutului nu e niciodată prea departe.

După ce raportul din Pennsylvania a dezvăluit ororile detaliate, dar a menționat că erau aproape exclusiv prea vechi pentru condamnare, procurorii americani, din state precum Illinois, Missouri, New York și Florida, au sugerat că urmăresc sau se gândesc să ia măsuri proprii în investigațiile despre abuzurile preoților. În unele părți ale Australiei, o țară care a fost deosebit de agresivă în urmărirea preoților hărțuitori, s-au adoptat legi controversate care cer preoților să rupă sigiliul spovedaniei. În general, au existat nenumărate apeluri pentru ca Biserica să fie transparentă în acțiunile sale, atât de către profesioniști, cât și de societate.

Până la urmă, „Biserica este un fel de instituție", a subliniat Pappin, „în care pare că nu se întâmplă nimic, dar lucrurile se pot întâmpla după perdea."

Asta pare să fie exact problema. Biserica Romano-Catolică cu siguranță are multe lucruri pe care le regretă de-a lungul secolelor, atitudinea față de sclavie și colonialism, Inchiziția, ignoranța generală din vremea fascismului, pe lângă multe alte fapte dizgrațioase. Dar, ca să depășim momentul, catolicii și cetățenii lor au nevoie de mai mult decât niște scuze din partea papei.

„Știi ce mi-ar plăcea să văd?”, mi-a spus Martens când l-am întrebat despre ce ar putea ieși din asta. „O formă de comisie a adevărului”, ca după Apartheidul din Africa de Sud.”

Însă „singura modalitate de-a face așa ceva e ca oamenii să poată rosti adevărul. Dacă vrei să repari sistemul, trebuie să schimbi fundația.”