Mulți doctori cred că trebuie să-și ascundă gândurile sinucigașe

La începutul anilor 2010, John* a sosit la cabinetul lui Michael Brog, un psihiatru cu cabinet particular din St. Louis. John era un tânăr medic care se apropia de finalul rezidențiatului și care-a făcut o primă impresie marcantă. Era genial, iubit de pacienți, dedicat ajutorării oamenilor și absolut șarmant.

„O, putea să bage șarm la greu”, îmi spune Brog. „Voia să impresioneze și să fie prietenos. Se pricepea la asta. Avea un zâmbet absolut cuceritor, care putea să te dezarmeze complet.”

John avea un minunat simț al umorului. Era pasionat de umanism, iar lui Brog îi plăcea să facă ping pong de idei cu el, în timp ce discutau despre muzică și literatură. „Putea să interacționeze cu mine prin intermediul acestor dimensiuni ale personalității sale, într-un mod în care discuția rămânea simpatică și prietenoasă”, spune Brog. „Dar mai și păstra o distanță față de unele probleme mai profunde și disperarea pe care-o purta cu sine, pe care mi-era greu să-l fac să le pună pe masă.”

Au existat puține momente în care John a fost deschis și vulnerabil. Per ansamblu, Brog spune că era reținut. John dădea adeseori o explicație mai degrabă intelectuală a motivelor care-l aduseseră acolo, o descriere aproape poetică a angoasei interioare, dar fără să arate vreo emoție.

John venise la terapie motivat, nu doar ca să facă conversație. Se lupta cu depresia cronică, anxietatea și probleme de abuz de substanțe. A fost pus sub supravegherea unui medic, în cadrul unui program care-l ajuta să se mențină treaz, dar îl deranjau cerințele stricte: teste anti-drog regulate și un tratament rezidențial de 90 de zile. Se simțea etichetat, stigmatizat ca medic cu un handicap. Brog spune că John, la fel ca mulți alți medici, se evalua la standarde extrem de înalte și putea „să se certe pe sine însuși fără milă”, ori de câte ori simțea că nu atinge standardul.

„La un moment dat, am ajuns într-un cerc vicios de incidente, care s-au desfășurat amețitor de repede”, îmi spune Brog. „Iar rezultatul a fost sinuciderea.”

O minoritate semnificativă dintre pacienții lui Brog sunt medici – circa 20%, estimează acesta. Când vine un medic la terapie, e posibil să fie altfel decât alți pacienți. Doctorii au tendința să-și minimizeze problemele de sănătate psihică, spune Brog. Când caută ajutor psihiatric, pot să se prezinte mai sănătoși sau mai stabili decât sunt cu-adevărat.

În ciuda acestei fațade, în SUA răsare o criză de sănătate psihică la medici și studenți la medicină. Se estimează că 300 până la 400 de medici se sinucid în fiecare an în această țară. Cota de sinucideri la medicii bărbați e de 1,4 ori mai mare decât cea a populației de bărbați, iar la femei e de 2,27 ori mai mare. Dintre rezidenți, 28% trec printr-un episod depresiv major în timpul studiilor, față de 7 până la 8% dintre indivizii de aceleași vârste din populație.

Doctorii care se sinucid în general beneficiază mai puțin de tratament psihologic, față de populația generală. Un sondaj recent pe 2 000 de medici din Statele Unite a constatat că circa 50% consideră că întrunesc criteriile pentru o tulburare psihică, dar nu caută să se trateze.

Michael Myers, psihiatru clinician la Centru Medical SUNY Downstate și autorul volumului Why Physicians Die by Suicide: Lessons Learned from Their Families and Others Who Cared, îmi spune că în timp ce se documenta pentru carte, a constatat că circa 10 până la 15% din eșantionul lui de medici sinucigași nu primiseră niciun fel de îngrijire medicală înainte să moară. Nu vorbiseră cu medicul de familie, vreun internist, terapeut, psihiatru, prelat – cu nimeni.

„Erau bine, s-au îmbolnăvit și apoi s-au sinucis”, spune Myers. „E ceva nemaivăzut în alte ramuri ale medicinei. Mi-am întrebat colegii oncologi: Ați auzit vreodată de vreun medic care să fi murit de cancer fără să meargă măcar o dată la un oncolog? Mi-au zis că nu.”

Myers și-a pierdut un coleg de cameră de la medicină, care s-a sinucis. Și-a luat viața în weekendul de Ziua Recunoștinței, în anul întâi. „Nu prea m-am preocupat, la momentul respectiv”, spune el. „Cam așa era pe vremea aia – te îngropai în școală; și era atât de șocant și stigmatizant. Era în 1962.” Pe măsură ce Myers și-a construit o carieră în psihologie și psihiatrie, a început să aibă drept clienți studenți la medicină, doctori și familiile acestora. Acum tratează doar medici și rude de-ale lor.

Ai crede că dacă un doctor începe să se simtă rău, începe să observe simptome de depresie sau tulburare de personalitate, mai degrabă se duce să ceară ajutor, având în vedere pregătirea pe care-o are. „Când am început să lucrez în zona asta, a medicilor sinucigași, familia, frații, părinții mei – nu puteau deloc să priceapă”, spune Myers. „Dacă recunoști, ca medic, că ești bolnav, ai un avantaj, pentru că s-ar putea să recunoști boala, să ai relațiile care să te ducă mai repede la un medic sau un psihiatru sau să ai bani să plătești toate astea.”

Dar, din păcate, nu așa funcționează. Îl rog pe Myers să-mi explice câteva dintre statisticile astea: de ce ne mor doctorii? Spune că, deși orice sinucidere e influențată de mulți factori, la medici câțiva ies în evidență, în afară de netratarea problemelor psihice din subtext.

Doctorii cunosc informațiile despre toxicologie, anatomie și „știința sinuciderii”, îmi spune Myers. „Majoritatea oamenilor nu știu asta, în afară de oamenii de știință, farmaciștii sau chestii de genul ăsta. Munca noastră ne dă acces la substanțe chimice letale. Doctorii au rate mai scăzute de tentative prealabile de sinucidere decât populația generală. Când și dacă încearcă sau plănuiesc să se sinucidă, de obicei se vor fi documentat foarte atent.”

În plus, pacienții medici sunt foarte familiarizați cu structura evaluărilor psihiatrice. Știu ce întrebări li se vor pune. Știu unde să tragă linie și cât de mult sau de puțin să dezvăluie, astfel încât să nu tragă niciun semnal de alarmă. „Se pricep destul de bine să-și ascundă problemele, când aleg să facă asta”, spune Brog. „Și cred că, parțial, cu asta m-am confruntat cu pacientul meu.”

Brog spune că mulți medici se tem de stigmatul de a fi internați într-un spital psihiatric, așa că s-ar putea să minimizeze voit simptomele de sinucidere, care-ar necesita spitalizare. Se feresc și de medicamentația psihiatrică, deși n-au rezerve în a le-o recomanda pacienților.

„Cred că medicii vor să se vadă puternici și în stare să repare singuri situația, fără să aibă nevoie de prea mult ajutor”, spune Brog.

Doctorii mai sunt și recunoscuți pentru cât sunt de ocupați. Brog îmi spune că lui John îi era greu să vină la terapie îndeajuns de regulat și de des pe cât avea, de fapt, nevoie. „Ăsta e paradoxul”, spune Brog. „Medicii se pricep mult mai bine să aibă grijă de alții decât de ei înșiși. Și asta e parte din cultura medicinei – suntem atât de obișnuiți să punem pe primul loc bunăstarea altora, înainte și peste a noastră, ceea ce dă naștere unor capcane, să le zicem, care pot să ajungă destul de periculoase pentru oameni.”

După doi ani de muncă alături de Brog, John s-a reapucat de droguri. Asta i-a provocat sentimente de rușine intensă, plus griji și temeri despre cum i-ar putea afecta viața profesională și ce-o să creadă lumea despre el. Recăderea a fost îndeajuns de gravă încât Brog să considere că John trebuie să-și ia concediu și să meargă un pic la reabilitare.

„A venit la o ședință și am avut ceea ce mie mi s-a părut o conversație mai intimă și mai serioasă decât avusesem până atunci”, îmi spune Brog. „Mi-a mărturisit mai multe despre fricile lui. A arătat mai multe sentimente. Pe măsură ce vorbeam, am avut ocazia să interacționez cu profunda lui rușine și să-mi afirm puternica mea credință în bunătatea lui și-n capacitatea lui de a ieși din asta. Părea să simtă mai mult decât niciodată, iar eu aveam senzația că ajung la el.”

La un moment dat, a fost ca și cum se limpezise cerul de norii de furtună, iar Brog spune că John s-a înseninat vizibil. Chiar acolo, în cabinet, John a sunat la centrul de reabilitare și a aranjat să se interneze mai târziu în zi. „A plecat mai înseninat, cu un plan la-ndemână să-și continue viața și să rezolve situația și să-și ia în primire viitorul luminos”, spune el. „Și a ieșit pe ușă cu planul ăla în mână. Dar, după o zi, nu mai era.”

John n-a mai ajuns niciodată la centrul de reabilitare, iar părinții lui l-au sunat pe Brog, să-l întrebe dacă știe ceva. Cineva a fost trimis la John acasă să afle cum se simte și l-a găsit acolo mort.

„După ce-a plecat, ceva i-a deturnat planul”, spune Brog. „N-o să intru în detalii, dar a ajuns să se ducă acasă, să se drogheze mult și să se sinucidă. A fost cel mai nasol telefon din viața mea. Vestea m-a strivit îngrozitor. Dar, în același timp, eram devastat că nu m-am prins. A declanșat un amestec puternic de sentimente în mine. Desigur, am simțit că mi se rupe sufletul, pe loc și din străfundul inimii, din cauza șocului de a-l fi pierdut pe omul ăsta, pe acest medic bun, atât de talentat și cu har, care avea toată viața înainte, care avea să ajute atâția oameni. Și nu mai era. În același timp, mă simțeam furios și trădat de el. Cum a putut să facă asta? De ce n-a cerut ajutor și de ce nu m-a sunat? Și aveam o senzație acută de eșec, că nu fusesem în stare să văd dinainte chestia asta, nu reușisem s-o împiedic.”

Când Dan Shapiro, psiholog clinician și vicedecan la Colegiul de Medicină Penn State, s-a angajat pentru prima oară pe post de cadru didactic, un doctor care-l recomandase pacienților săi a venit el însuși la terapie. Shapiro spune că doctorul ăsta era de la o specialitate pe care de multe ori o considerăm rece și nepăsătoare („Nu zic care, hm-hm – chirurgie”), dar a constatat că medicul ăsta e foarte deschis și sincer în timpul tratamentului. L-a recomandat și câtorva colegi și, în scurt timp, aproape jumătate dintre pacienții lui Shapiro erau medici. „De-a lungul a mai bine de un deceniu am tratat mulți medici și am constatat câteva chestii pe parcurs”, spune el.

Acesta explică că, deși toți medicii se tem să nu fie etichetați inapți psihic, există o problemă mai mare, ale cărei rădăcini se află în primele zile de pregătire medicală. „Cam prima chestie pe care-o facem e să-i expunem la un cadavru”, zice el. „Și cam două treimi dintre ei se sperie când îl văd. Dar dacă ești acolo în acea primă zi de anatomie și te uiți în jur în timp ce-și iau în primire cadavrele – îi spunem Ziua de luat cadavrul în primire – nu te prinzi decât despre câțiva că sunt anxioși. Se vede, pentru că vomită sau fug din cameră. Despre restul habar n-ai dacă sunt sau nu anxioși, iar asta e o abilitate învățată importantă.”

Medicii trebuie să fie în stare să-și ascundă emoțiile, spune Shapiro. Pe noi, ca pacienți, ne alină, iar pe ei îi ajută să rămână stoici când se confruntă cu boli în stadiu terminal, lichide corporale și oameni care trec prin proceduri dureroase. Dar Shapiro spune că în timp ce-i învățăm pe medici să-și nege emoțiile, pot să ajungă să-nvețe și să se nege pe ei înșiși.

Ajung atât de obișnuiți cu rolul, încât le poate fi greu să vadă ce se-ntâmplă, zice Shapiro. Adeseori, pacienții care nu sunt medici se duc mult mai repede la terapie, pentru că nu pot tolera nivelul de disconfort psihologic pe care-l resimt. „Doare profund”, spune el. „A fi deprimat e ca și cum bate cineva o minge de baschet de capul tău. Oricine a trecut printr-un episod depresiv major știe că… mă rog, eclipsează soarele. E profund neplăcut. Și totuși medicii vin mult mai târziu, adeseori după ce s-a sesizat sistemul. Au țipat la pacienți, au anulat ture de clinică în ultima clipă sau, doamne ferește, au comis o greșeală gravă.”

Azi, ca vicedecan al unei facultăți de medicină, Shapiro încearcă să abordeze sănătatea psihică a medicilor dintr-un alt unghi: se preocupă de epuizarea profesională înainte ca medicii să ajungă în punctul ăla. Are un sondaj pe care l-a creat de-a lungul a zeci de ani de experiență, care încearcă să-i identifice pe medicii care se chinuie și să-i ajute, iar, în același timp, să confrunte și ceilalți factori ai epuizării: programul lung, izolarea și lipsa unor practici de bază pentru sănătate.

Tot el crede că e important ca terapeuții să fie conștienți cât de dificili pot fi pacienții medici și să nu se lase seduși de pacienți care-au făcut operații sau studii impresionate, care muncesc mult sau – ca John – sunt șarmanți și deștepți.

Când pregătești tineri terapeuți și psihiatri ca să trateze medici, Myers insistă că trebuie să-i trateze ca pe oricare alt pacient și să fie atenți la eventualele preconcepții inconștiente. Nu presupune că, deoarece pacientul e medic, o să știe ce-i în neregulă și-o să-ți spună. Sau nu presupune că doctorul o să fie complet transparent și onest.

Shapiro spune că-și întreabă insistent pacienții medici despre consumul de droguri. „De două sau trei ori despre cât beau, de exemplu”, zice el. „Și-i întreb de două sau trei ori despre gândurile de a-și face rău. N-am încredere în ei din prima, pentru că sunt obișnuiți să ascundă chestiile astea.”

Myers îmi spune că terapeuții care tratează medici trebuie să aibă grijă cu folosirea jargonului medical. „Dacă un pacient începe să-mi spună: Păi, am anhedonie – acuma, eu știu ce-nseamnă, tu știi ce-nseamnă. Dar n-am probleme să întreb: Poți să-mi zici ce înțelegi prin asta?”

La un nivel mai profund, Brog crede că terapeuții se și pot identifica cu clienții medici. „Putem fi tentați să-i admirăm, așa cum îi admiram pe profii de la medicină”, zice el. „Putem să ne dorim să le fim prieteni, ca și cum ar fi colegii noștri de la medicină. Există diverse motive pentru care putem să nu reușim să le depistăm complet disperarea pe care e posibil s-o ascundă în spatele unui soi de fațadă zâmbitoare de competență profesională. Putem să alunecăm foarte ușor într-o schemă în care îi încurajăm să nege ce simt. La modul ideal, n-ar trebui să fie diferit față de oricare alt pacient. Dar din cauza tuturor acestor factori, uneori poate fi.”

Pierderea unui pacient prin sinucidere e o experiență extrem de dureroasă pentru orice psihiatru. Dar când îl întreb pe Brog dacă te confrunți cu ceva mai mult când pacientul ăla e și medic, îmi spune că atunci când l-a pierdut pe John, a simțit că îl pierde pe unul de-ai lui. „Știi, viețile lor sunt și viețile noastre”, spune el. „Luptele lor le oglindesc pe-ale noastre. Cred că pierderea unui medic ne amenință mai tare coerența, pentru că ne amintește de propriile vulnerabilități ca medici și apoi nu suferim doar pentru ei și familiile lor, ci ne gândim și la nenumărații pacienți care au pierdut un îngrijitor drag.”

Brog a trebuit să se îngrijească după moartea lui John. S-a reîntors la tratament, a luat legătura cu părinții lui John, cu care încă menține relația, și s-a asigurat că e sincer cu sine însuși cu privire la orice angoasă ar resimți.

Azi are în continuare pacienți medici. Își dă seama că e mai suspicios cu privire la gândurile sau intențiile lor sinucigașe, deși încearcă să nu lase experiențele sale anterioare să-i copleșească trecutul. În primul rând, încearcă să-și educe pacienții doctori pe tema riscurilor la care se expun.

„De la prima întâlnire îi anunță că e doar un potențial risc al meseriei pe care și-au ales-o”, spune el. „O să fie mai pasibili de depresie, au un risc mai ridicat de sinucidere și trebuie să fim conștienți de la bun început: va fi mereu ceva la care, împreună, în echipă, va trebui să fim atenți.”

*Numele a fost schimbat.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.