Șase momente grele de Paște în România să vezi că nu ești singur în treaba asta

Momentele de Paște sunt grele, poate chiar mai grele decât carnea de miel tradițională, dar nu vreau să merg până acolo. De fapt, nici nu vreau să mă plâng, pentru că, în cazul meu, perioada asta este una în care las lenea să-și facă de cap. Și-asta pentru că o să părăsesc, cu siguranță, apartamentul și frigiderul din Capitală ca să dau iama în al părinților, unul bine aprovizionat.

Însă trăiesc înconjurată de oameni de la care aflu chestii și planuri de sărbători. Până la vârsta asta m-am prins deja că n-are rost să compar Paștele cu Crăciunul – sunt diferite și mă raportez diferit la ele, dar încă mai caut să înțeleg toate demersurile obositoare de sărbători. Și după ce-am analizat mâncarea de-acum, am zis să duc lista asta mai departe. Așa că încep de la „bucate tradiționale”.

De Paște, se mănâncă mult. Poate nu la fel de mult ca de Crăciun, dar tot exagerat. Cel mai trist este că mesele asta par interminabile, ba chiar unii au pretenția ca ele să nu se strângă niciodată. Sau, fie, să stea întinse măcar două zile.

Mie cel mai enervant obicei impus de Paște mi se pare ăla de după ce iei lumină, în jur de 12 noaptea, așadar: ajuns acasă TREBUIE să ciocnești și să mănânci un ou fiert și vopsit. La 12 noaptea, îți închipui cum intră ăsta! OL, nu e cazul să fim mega hateri, un drob sau o friptură de miel sau de curcan, spălate cu o salată verde, nu sunt chiar cei mai mari inamici ai siluetei.

Uite, eu am 55 de kile și bag d-astea de n-am aer. Dar sunt unele bordeie în care se exagerează. Pe lângă ouă, miel și drob, apar și sarmalele, friptura de porc și milioanele de dulciuri pe care mesenii le bagă, cumva, chiar și-atunci când stomacul țipă că e ghiftuit.

Sunt două momente cheie, în fiecare an, când nu te mai poți sustrage de la a merge și a sta la masă cu ai tăi. De Crăciun și de Paște. În cazul meu, recunosc, ăsta nu-i un chin, căci eu mă simt și sunt tratată ca la sanatoriu. În sensul că 80% din timp stau ca o legumă, mai ales că am și frumosul obicei de a pica la ai mei fix când se termină treaba și când mielul e deja în cratiță, pregătit să fie devorat. Dar, în multe cazuri, masa asta mare în familie e un chin.

Discuțiile sunt aceleași și, de regulă, agasante („voi când faceți un copil?“ – sună cunoscut?), iar dacă unchiul sau bunicul iau ceva la bord, sunt mari șanse să se ajungă de la bal la spital. Mi se par incredibile momentele cu: „ia țuică de-asta, e de-a noastră, bună, nu te doare capul”. Ca și cum alcool ar fi binecuvântat de loc. Trebuie să te înarmezi cu răbdare mai ales dacă alegi să faci Paștele în deplasare, la părinții partenerului, unde nu te simți confortabil nici dacă-i cunoști de 100 de ani. Soacra se va uita mereu cu acel ochi critic, mai ales dacă nu pui tacâmurile unde trebuie și speli vasele altfel decât o face ea.

Nu știu tu, dar eu de sărbători dorm. Mult, adică. Asta pentru că n-am responsabilități, adică fix chestia care face diferența între românii care se odihnesc de Paște și cei care n-o fac. Și prin responsabilități mă refer la copii. Dacă ai, ai pus-o, pentru că vei munci, practic, pentru ei. Să le faci de-aia și de-aialaltă, să te joci cu ei, să-i duci în parc sau la munte. Din astea.

Dacă n-ai, poți să fii fericit, pentru că țâncul ăla care trebuie răsfățat ești tot tu, fie că ai 20 de ani, fie că ai 30 sau 40. Vei avea acces la vechea ta cameră din casa alor tăi, vei dormi cel mai dulce somn, vei uita de alarmă și te vei obișnui cu ritmul ăsta ca-n Paradis în alea trei zile libere. Și tocmai asta e nasol, că te vei obișnui să dormi cât n-ai dormit într-o lună, iar revenirea la alarma aia nesuferită de la 7 dimineața va fi și mai grea. Poate de-aia ar fi bine să nu te trezești chiar la 12.

Nu știu tu, dar eu am cinci zile libere de Paște – până pe 1 mai, cu tot cu weekend. Se putea și mai bine, se puteau lega frumos și acele zile de 30 aprilie și 2 și 3 mai, ca să fie o săptămână, ca barosanii. Oricum ar fi, euforia asta a statului degeaba se va termina cândva și-o vei resimți mai nasol tocmai pentru că vine după atâtea zile de belșug cu băutură, mâncare, dormit, repeat.

Însă cel care va suferi cel mai mult este ăla care lucrează pe 30 aprilie. Va resimți ziua asta ca pe o pauză într-o partidă de sex, pentru că-i întrerupe planurile aiurea, doar ca s-o frece singur la birou. Și nici nu știu dacă cei care lucrează atunci, și nu-s în medii importante, chiar fac diferența. Notă pentru angajatori: sclavii pe plantație nu sunt eficienți într-o zi din asta de sacrificiu, când se lucrează cu oul încă-n gură și gândul la drob.

De Paște, totul se rezolvă simplu. Te duci la ai tăi, la ai lui sau la ai ei, la unchi, mătuși, prieteni și totul se rezolvă cu o masă și mâncare. Dar ce faci de 1 mai? Asta-i drama adevărată, la care, în fiecare an, lumea dă cam aceleași răspunsuri: la mare cu cortul, la iarbă verde cu mici sau la munte cu ce-o fi. Și unde mai pui că, atunci când Paștele e atât de aproape, cheltuielile sunt mult mai mari. Un Paște la început de aprilie e sănătos pentru finanțe. Unul la final e aproape catastrofal.

Îți spun, mai grav decât să nu ai niciun plan este să primești prea multe propuneri din partea a prea mulți oameni de a face diverse. Și toate tentante, iar ăia pe care-i refuzi te vor ține minte. Unii vor trage de tine să mergi cu cortul la mare și dacă-i vreme frumoasă vei fi tentat s-o faci. Sau dacă ai 18 – 20 de ani, nu și peste 35, când ar trebui să recunoști că ești prea bătrân pentru asta. Ai tăi, dacă sunt din provincie, te vor ruga să-ți prelungești vacanța de Paști la ei, că tot ești liber și de 1 mai și îi vizitezi din joi în Paște. Și asta în timp ce tu vei prefera, poate, să rămâi în București ca să te bucuri de golul de pe străzi, din trafic și de oriunde.

Poate nu toată lumea e forțată să meargă la rude, poate chiar îți plac vizitele astea, dar ce mi se pare cu adevărat dificil e să dai telefoane și mesaje ca să le readuce aminte altora că exiști și să știe și ei că încă există pentru tine. Aici totul începe cu îndemnul mamei sau tatălui: „Nu uita de mătușa Marilena, că ea te sună de ziua ta. Dă-i și tu un mesaj acolo. Intenția contează. Să vadă.” Mesajele astea, a doua zi, sunt ca niște regrete pe care telefonul tău le ține minte.

Ți-e jenă de tine ca om când dai copy – paste unui mesaj cu: „fie ca lumina sărbătorilor…”? E în regulă, tuturor ne e, de-aia ținem secrete conversațiile astea mai bine decât pe-alea de la beție când găsim foști și foste.

Mai e însă o chestie la faza asta cu rudele. Că te duci, e în regulă, le vezi, te pupi, te laudă, te întreabă, apoi vine masa. Și masa e în regulă, doar că eu am o chestie: m-am obișnuit cu un anumit tip de mâncare – că e făcut de mine, că e al mamei – și toate celelalte mi se par mediocre. E drobul prea sec, e carnea prea tare, e prăjitura prea dulce, prea sărată, prea fadă. Toate astea îți trec prin minte când încerci să mănânci, să zâmbești și să nu vomiți.