Fotografii dintr-un spital britanic de psihiatrie din anii '80

L-am cunoscut prima oară pe Don când locuiam în Prestwich, în nordul Manchesterului, în 2005. Pe vremea aceea lucram cu Mark E. Smith – scriam împreună autobiografia lui, Renegade. Don (pe numele real Gordon Charles Montgomery) și cu Mark au o istorie lungă. Câteodată luau acid și se făceau praf împreună în anii '80 cu John Cooper Clarke și Nico – doi foști locuitori din Prestwich.

La vârsta de 66 de ani, Don era un cunoscut de-al locului. Dar am început să-l văd ca pe un adevărat artist nerecunoscut abia când un prieten comun mi-a trimis anul acesta un mesaj în care îmi recomanda seria de fotografii pe care Don le-a făcut între anii '70 și '90 într-un spital psihiatric din Prestwich, unde a lucrat ca instalator.

Imaginile mi-au părut familiare prima oară când le-am văzut pentru că fix așa văd eu lumea. Totul are legătură cu temperamentul. Atmosfera intimă din fotografii și privirea lui democratică exclud orice nostalgie evidentă. Subiectul ales de el sunt tulburările mintale din zonă. Și dacă nu poți lua arta personal, atunci ce rost are?

M-am întâlnit cu Don ca să vorbim despre viața lui ca fotograf și ca să aflu cum era să lucreze în spital.

VICE: Mi-ai spus mai demult că nu ai fost niciodată influențat sau măcar conștient de stilul altor fotografi. Tocmai de aceea sunt curios de ce ai început să faci aceste fotografii. Care a fost scânteia care a declanșat totul?
Don: Am început să lucrez în spital prin '79. Aveam treizeci de ani și tocmai începusem să fac fotografii cu oameni beți în cârciumi. Pe atunci nu erau mulți oameni care să facă fotografii în baruri. Îi luam pe oameni prin surprindere. Unii se enervau: „Iar a venit ăsta cu fotografiile lui. "

Apoi mi-au atras atenția coridoarele spitalelor când era lumina potrivită. Am făcut fotografiile rapid, fără să mă gândesc prea mult.

Dacă boilerul spitalului mergea bine, nu prea aveam nimic de făcut până la sfârșitul turei, când trebuia să curăț cenușa și să verific uleiul, așa că citeam sau făceam fotografii.

E foarte palpitant să descoperi artă care n-a apărut pe internet. Ai zis că ai redescoperit recent aceste fotografii într-o valiză veche. Mi se pare fascinant că nu ești conștient de valoarea lor.
Nu sunt pasionat de nimic. Oamenii sunt pasionați de muzică, de fotbal. Eu n-am nicio pasiune. E perfect așa. Și n-am deloc probleme cu tensiunea.

Nu m-am gândit vreodată că o să fac ceva cu imaginile. De curând am aruncat vrei trei plase cu fotografii la gunoi. Am selectat dintre ele câteva și pe restul le-am aruncat, erau de căcat. Și m-a și costat mult să le procesez pe vremea aia.

Mereu am fost sărac. Prin anii '80 îmi amintesc că-i dădeam tot salariul nevesti-mii ca să plătească facturile și mie-mi mai rămânea de două halbe de bere. Atunci am început să vând iarbă.

Mi-ai zis la un moment dat că uneori luai acid când erai la muncă. Crezi că treaba asta a influențat unele imagini?
Nu chiar. Luam acid când eram în Marină, înainte să lucrez în spital. Acid ca lumea, cu concentrație de 25 de micrograme, care te ține 12 ore. Uneori era oribil. Doamne, nu se mai termina. Trebuia să rezist pe cât posibil. Dar după ce te obișnuiești cu tripurile proaste și nu te mai sperii, atunci începe distracția.

Înainte fumam iarbă regulat și luam speed. Luam și acid în spital, dar nu din ăla foarte tare. Mă descurcam cu el.

Făceam și petreceri acolo, în camera boilerului. Noaptea. În weekenduri. Cu vin și bere. Făceam câteva splifuri și mergeam în camera boilerului, în liniște, și ascultam Frank Zappa, Kevin Coyne.

Petrecerile nu erau planificate. Odată, celălalt instalator m-a sunat și mi-a zis: „Te caută o tipă, e cocoțată pe maldărul de cărbuni." Am găsit-o acolo, cu o sticlă de vin în mână. Pe atunci eram necăsătorit.

Eu mi-am petrecut toată copilăria în Prestwich și îmi amintesc că eram mereu suspicioși în privința pacienților cu tulburări mintale. Eram ignoranți.
Nu mi-a luat mult să mă obișnuiesc cu locul. La început te gândești că sunt toți nebuni – dar numai o scurtă vreme. Erau câțiva periculoși și violenți, dar nici ei nu erau așa tot timpul, că altfel n-ar fi fost acolo. Am intrat de mai multe ori în camere izolate și n-am asistat la nimic nasol.

Unii pacienți nu vorbeau niciodată, nu puteai scoate un cuvințel de la ei. Dar fiecare era diferit. Dacă intrai în saloane seara, îi găseai stând de vorbă în grupuri. Aveau relații. Se făcea mult sex în tufișurile alea din curte. Unuia i se zicea „Pompă de benzină", pentru că așa avea scula. Pompă și-o trăgea mereu în tufișuri. Futea și femei, și bărbați.

Apoi mai erau unii ca Terry – nu știai ce e în neregulă cu el. Nu părea deloc nebun, puteai bea cu el în bar, râdeai și te întrebai de ce e internat la nebuni. Era mulțumit de viața lui în spital.

Astăzi nu sunt așa de ușor de detectat. Înainte îi recunoșteam de la un kilometru. Acum, majoritatea pacienților sunt tineri, nu mai sunt atâția bătrâni. Pe atunci era altfel. Îți dădeai seama după cum se îmbrăcau, cum mergeau, arătau demodați. De multe ori nu li se potriveau pantalonii, erau din altă epocă, din anii '50, le lăsau gleznele goale. Asistentele îi îmbrăcau în ce se nimereau, le încurcau hainele.

Cum a început seria de imagini cu ochiul vânăt?
N-a început ca un concurs de ochi învinețiți. Am reușit doar să fac câteva fotografii în cluburi. Una dintre ele a fost un cadou de la cineva: „Ia uite, Don, o poză cu mine cu ochiul vânăt. " Atunci mi-am dat seama că adunasem ceva fotografii cu oameni cu ochii umflați. Cel mai tare mă distrează că toți râd și se distrează deși au ochiul învinețit.

Oamenii care apar în ele le-au văzut?
Îmi amintesc că am dus fotografiile în crâșma Ostrich, la 10-15 ani după ce le-am făcut, și băieții au fost încântați. „Ia uite ce șmecher arătam! " Li s-au părut foarte amuzante.

Mai ai aparatul foto cu care le făceai?
După ce mi-am pierdut jobul de la spital (am fost concediat pe nedrept pe motiv de posesie de marijuana) la începutul anilor '90, am dat conducerea în judecată și am câștigat zece mii de lire. Tot atunci m-am despărțit de nevastă. Am cheltuit toți banii pe vacanțe și băutură. Cum ar face oricine în situația asta. Am fost cu ea 17 ani, despărțirea a fost dureroasă. A fost groaznic. Tipa mi-a spart toate lucrurile, mi-a zvârlit echipamentul foto pe fereastră. Ar fi trebuit să fac o fotografie cu aparatul foto zdrobit pe trotuar, arăta frumos.

Acum fac poze doar cu telefonul. Mă surprinde ce camere mișto au telefoanele de azi.

Cum te simți acum? Știu că ai fost operat de cancer de curând.
Am avut cancer la esofag. N-am revenit la un regim normal, dar mă simt mult mai bine. N-am avut probleme de sănătate toată viața și beau încontinuu de la 16 ani. Mă enervează oamenii care mă tratează ca pe un bolnav și mă întreabă dacă sunt ok. Chiar noaptea trecută m-a enervat unu ' în crâșmă, cică: „Ești bine? Să te conduc la un taxi? " Cristoase.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe fotografii vintage pe VICE:
Fotografii sumbre din Rusia anilor '90, care au fentat cenzura ca să-ți arate urâtul lumii
Fotografii vintage cu femei heroinomane superbe
Fotografii cu prostituate din Paris, de la 1930
Fotografii erotice din perioada interbelică