Persoanele trans din România se izbesc zilnic de zeci de provocări, de la transfobie până la dificultatea de a-și găsi loc de muncă. Culmea e că principalele probleme întâmpinate de ei pot părea banale în ochii celorlalți, pentru că o personă cis nu poate să-și imagineze dificultățile în exercitarea drepturilor sau a accesului la servicii medicale, schimbarea numelui, recunoașterea genului sau pur și simplu găsirea unui loc de muncă.
Identitățile trans au peste patru mii de ani vechime și totul pornește de la disforia de gen, adică sentimentul de disconfort pe care îl poate simți o persoană a cărei identitate de gen diferă de sexul atribuit la naștere sau de caracteristicile fizice legat de sex. Însă în cazul tranziției, procesul e unul anevoios, costisitor și greu de susținut dacă nu ai oameni apropiați alături.
Videos by VICE
Ideea de comunitate e extrem de importantă, mai ales când familia și școala nu te susțin și te mai afli și într-o cursă continuă cu propriul corp. Pentru asta există ONG-uri precum Asociația Accept care caută să creeze un safe space pentru persoanele LGBTI+, să militeze pentru drepturile acestora și să facă comunitatea mai vizibilă.
Odată cu marșul și evenimentele Pride de anul ăsta am avut ocazia să descopăr și expoziția „inVizibil – Portretele Comunității Trans din România”, realizată de fotograful Florian Mihail Păun. Așa cum îi zice și numele, expoziția e despre comunitatea trans de la noi și cum lipsa de vizibilitate pe care o are comunitatea în ochii publicului larg e cauza multor probleme. Și, într-o țară precum România, te gândești, uneori, că poate e mai bine să rămâi invizibil.
Cel puțin în contextul ăsta arta îi poate ajuta pe oameni să înțeleagă mai bine
Florian mi-a spus că inspirația pentru proiect i-a venit după prima injecție cu testosteron și că în parcursul ca persoană trans s-a simțit, de multe ori, singur până a întâlnit persoane la fel. „E important sentimentul de comunitate, să te simți safe. Totodată, prin demersul de-a face acest proiect m-am gândit și că arta întotdeauna a incitat la dialog. Te uiți și îți pui întrebări și sper că asta se întâmplă și pentru oamenii care nu fac parte din comunitate”, a detaliat el pentru VICE. „Oamenii văd o creație și își pot pune întrebări, iar arta are rolul de a emoționa. E ceva dacă dau un comunicat și e citit și este alt efect dacă persoana în cauză vede o fotografie, un tablou sau ascultă o piesă muzicală. Poate atunci privitorul e mai deschis să asculte, să pună întrebări direct artistului.”
Teama de prejudecăți și de cum ar putea reacționa ceilalți însă nu dispare, după cum mi-a spus Florian. „Eu sunt student și am în continuare frica de a merge la un profesor și să îi spun cine sunt și să risc să mă discrimineze. Totuși, am avut noroc că studiez fotografia, deoarece zona artistică e mult mai deschisă, mai primitoare. Oricum noi, ca artiști, suntem mai empatici, înțelegem mai multe. Chiar dacă nu ne vor susține toți, măcar discriminarea va fi mai mică. Vor mai fi cazuri, poate, dar cred că sunt mai în siguranță”, a explicat el. „Oricum, artiștii sunt unici, fiecare cu idealul lui. La mine se mai adaugă la unicitatea din arta mea și că sunt trans. Și sunt însă un caz fericit că sunt la arte. Alți oameni trăiesc în alte contexte.”
Pentru proiectul „inVizibil – Portretele Comunității Trans din România”, Florian mi-a povestit că ideea a fost de-a lua persoanele trans din București și să meargă în locuri care înseamnă ceva pentru ele și să povestească ce reprezintă locul respectiv. „În așa fel am vrut să le arătăm oamenilor că suntem cumva peste tot și, deși nu ne văd, noi suntem acolo. Nu perturbăm cu absolut nimic, pentru că e ok să fii invizibil. De aici și numele expoziției.”
Florian mi-a spus însă că viața ca persoană trans poate căpăta, de multe ori, nuanțele unei lupte purtate constant. „Vrem să le dăm curajul și altor oameni să fie ei înșiși, însă e și periculos să fii vizibil. Mai mereu vrem să fim cât mai nevăzuți, să nu deranjăm pe nimeni, dar ne dau de gol buletinele.”
Legătura între persoană – loc – poveste, prezentată în expoziție, a căpătat și valența de-a nu fi doar expoziția lui Florian. „E doar o parte a poveștii lor, spusă așa cum au vrut ei. Te uiți la fotografie, afli povestea și te regăsești în locul acela, te transpui în situația aceea și înțelegi altfel.” Și cu ideea asta în minte îți prezint trei povești incluse în expoziție.
Lari, 43 de ani, persoană transgender non-binară
În această fotografie mă aflu lângă blănița Fifi, în parcul Kiseleff. Am ales acest spațiu, deoarece îmi aduce aminte de începutul relației mele cu ea. Aici am găsit adăpostul de care aveam amândoi nevoie ca să ne descoperim.
Fifi a venit în viața mea într-un moment de căutări, întrebări și decizii și ei îi datorez rescrierea poveștii mele de viață. Fifi este cea mai veselă, generoasă și afectuoasă blăniță lângă care am avut onoarea să trăiesc. M-a impresionat de la început cu răbdarea ei, cu dorința ei de a crea armonie, reconciliere, liniște și înțelegere în jurul ei, fie că era vorba de oameni sau de alte blănițe. De la ea am primit acceptarea necondiționată, prietenia, încrederea și afecțiunea constantă.
Fifi este o blăniță care își exprimă nestingherită emoțiile și mi-a fost prima lecție despre cum este să fii asumatx, încrezătorx, dezinvoltx, de neclintitx.
Damon, 22 de ani, bărbat transgender
M-am născut și am crescut în Constanța, iar la 19 ani m-am mutat în București pentru a urma o facultate de informatică.
Pentru mine, facultatea a însemnat un nou început. M-am putut prezenta direct ca bărbat, ca Damon. În liceu, nu am avut opțiunea asta, începând tranziția socială în clasa a 10-a și terapia hormonală cu testosteron în clasa a 12-a. M-am bucurat să îmi fac prieteni noi, să mă dezvolt și să îmi fie recunoscută identitatea de cei din jur. Încet, încet, frustrările au început să dispară, iar eu am început să fiu mai sigur pe mine și să mă iubesc.
Experiența facultății nu a fost una ușoară, având în vedere stadiul în care mă aflam cu tranziția. Buletinul meu identifica o persoană de sex feminin, cu alt prenume decât cel pe care îl folosesc. Lucrul acesta mi-a cauzat multă anxietate, mai ales în primul semestru. În timp, datorită comunității trans și a vizibilității pe care mi-am asumat-o, a încetat să mă mai deranjeze să explic la fiecare examen de ce buletinul meu nu este în acord cu identitatea mea.
Știam cine sunt, lumea știe cine sunt. O bucată de plastic nu putea schimba asta. În final, studenția a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. În ciuda greutăților, m-am dezvoltat și m-am distrat foarte mult.
Cora, 20 de ani, femeie transgender
Nu m-am simțit niciodată ca acasă până când am locuit în București. Mereu mi-am dorit să plec din orașul natal și să găsesc un loc în care nu mă cunoaște nimeni, unde să iau viața de la început. Mi-a luat mult timp să îmi dau seama că simțeam același sentiment legat de propriul corp.
De când m-am mutat în București, viața mea s-a schimbat foarte mult. Am început facultatea, am început să trăiesc ca femeie și am reușit să mă simt mai bine în pielea mea după 18 ani în care am simțit că nu trăiesc cu adevărat.
Cu toate acestea, pentru mine, tranziția a însemnat un exercițiu de răbdare – ai răbdare să faci 18 ani, ai răbdare să începi tratamentul hormonal, ai răbdare să se obișnuiască familia și prietenii, ai răbdare cu oamenii care îți pun tot felul de întrebări – când ți-ai dat seama, ce crede familia, ce efecte au hormonii, vrei să te operezi etc..
Cu cât trăiesc mai mult ca femeie trans în România, cu atât am mai multe momente în care mă simt înstrăinată de alți oameni și de societate din cauza prejudecăților și discriminării din partea statului, și simt adeseori nevoia de a fi singură sau în preajma altor persoane queer. Muzica si plimbările în natură mă ajută să mă relaxez și să fac față dificultăților din viața de zi cu zi și frustrărilor pe care le simt legate de situația comunității trans din România, așa că profit de faptul că Cișmigiul și parcul Izvor sunt aproape de facultate.
