Am vorbit cu prima rockeriță din România despre cum era să faci muzică în anii ‘70

În 2021, rockul românesc pare blocat. Prea puține idei, chiar și mai puțină diversitate. Trupele pendulează între aceleași trei acorduri, mai degrabă spre foc de tabără decât spre „mitul fondator” punk. Așa că o incursiune în trecut pare mai mult decât legitimă. 

În România, din cauza contextului socio-politic al anilor ’80, nu a existat o „scenă” (cu unele excepții) de punk/new wave, cum a fost cazul vecinilor iugoslavi, de exemplu. Pentru a găsi un teren de explorare în undergroundul local de până în ’89, trebuie să ajungem în anii ‘60 și ’70. 

Un exemplu mai puțin documentat din perioada respectivă e cel al trupelor rock de componență feminină. Dintre acestea, grupul bucureștean Catena, cu o direcție orientată spre hard rock și progresiv, s-a format în 1969 în jurul chitaristei și compozitoarei Anca Vijan-Graterol, și a fost activ până în 1977. În trupă s-au perindat la timpuri diferite în jur de zece muziciene, ciclu întrerupt în 1970 de Vali Sterian, în ipostază de scurtă durată, la tobe. 

Grupul Catena a fost extrem de activ și de integrat în circuitul trupelor live al vremii și a avut turnee cu F.F.N, Roșu și Negru, Phoenix. Totuși, în cazul lor nu există un EP sau LP scos la Electrecord. Excepție face piesa „Dorința”, care apare pe compilația Formații de muzică pop II, din 1976. 

O investigație mai atentă în istoria trupei Catena prezintă o imagine vie și plină de umanitate a contextului cultural social al anilor ‘70, a politicilor de gen de atunci și a ideii despre misiunea muzicianului. Pentru că am vrut să aflăm mai multe despre cum era să fii rockeriță într-o lume muzicală dominată de bărbați, am vorbit chiar cu Anca Graterol, care și-a continuat cariera muzicală în Germania, unde are propriul ei studio și propria formație. 

VICE: Trupa Catena e considerată prima trupă de rock cu componență feminină din România. Cel puțin de rock heavy/progresiv. Sigur, în decada anterioară a apărut trupa Venus, într-o direcție pop-rock. Au mai apărut și alte trupe de rock feminin în perioada aia?
Anca Graterol: Da, chiar și eu am mai cântat cu o trupă, dar era mai degrabă o formație de restaurant. Împreună cu Mihaela Surulescu, care fusese și ea pe vremuri Venus-iană, am cântat în formația Madix, prin restaurante, să facem rost de bani pentru tobele Lidiei Creangă, baterista noastră de la Catena. Alte formații feminine n-au mai fost, nici de muzică ușoară și cu atât mai puțin de rock, cel puțin până am plecat eu din țară, în 1977. Abia în anii ‘90 s-a înființat formația Secret, unde a cântat o perioadă și toboșara noastră.

Despre ce cântați, care erau subiectele pieselor?
Piesele erau destul de „abstracte”. Probabil că prin afară accesul la droguri era la îndemâna oricui, iar noi traduceam puțin și din ce se cânta pe acolo. Așa că era un amalgam de peisaje, culori, expresii. Mă gândesc la versul ăsta, de exemplu: „S-adunăm lacrima mării / În ulcea de lut / Raza smălțuit-albastră / Omului sărut”.  

Era musai ca textele să sune bine împreună cu muzica, să poată să facă oamenii să-și imagineze orice, nu erau așa de directe ca cele de azi, ci mai fanteziste. Piesele nu erau bazate pe text, muzica era mult mai importantă decât textele. Întâi compuneam melodia și apoi veneau cuvintele. 

Am citit că mai apăreau conflicte în trupele feminine, care se lăsau destul de urât. Pe ce teme vă certaţi, cum arătau conflictele?
E adevărat, mai apăreau și certuri. Pe ce ne certam… în orice caz, nu pe băieți! Mai degrabă pe cum (nu) voia fiecare să se îmbrace, mai ales dacă era vorba despre un concept vestimentar, sau pe cum să sune piesele. 

De exemplu, fetele de la Venus ni se păreau „foarte bătrâne”, în sensul că aveau peste 20 de ani, ceea ce era mult pentru o trupă de puștoaice de liceu. Pentru noi, Venus era mai mult o trupă de „șlagăre” sau de „muzică ușoară”. Ele râdeau de noi că nu eram studiate și noi râdeam de ele că erau prea disciplinate, adică n-aveau chestia asta de rockerițe. Dar, cu timpul, ne-am împrietenit. Venus s-a despărțit la un moment dat, Venus L și Venus N, după Nicoleta și Liane, iar una dintre fete, Elvira „Vivi” Iancu a migrat la noi, ca basistă, prin 1976. 

Acum când vă uitaţi în urmă, aţi spune despre voi că eraţi feministe? Povestea ce reiese din schimbul ăsta de mailuri e una despre tovărăşie feminină, despre soliditatea prieteniei Anca-Lidia, şi despre autonomie prin muzică. Muzica şi prietenia apar în aceste istorii ca fiind mai importante decât bărbaţii, soţii, căsniciile, ceea ce ar putea fi citit astăzi în cheie feministă. Sunteţi confortabilă cu o astfel de interpretare?
Probabil că eram, dar nu voit, nu militam pentru drepturile femeilor, dar ne simțeam călcate pe coadă când mai auzeam câte un: „Ah, păi, voi sunteți fete”. Am avut ambiția de a fi la fel de bune și de apreciate ca formațiile masculine și eram foarte solidare.

Chestia principală era să ne asculte lumea, să nu se uite numai la fundurile noastre, ci să asculte muzica. Și bineînțeles că muzica era mai importantă ca orice căsnicie sau orice bărbat. Muzica era bărbatul nostru, copilul nostru, totul! Și la mine a rămas așa până acum.

Care erau locurile în care cântaţi, care erau cele mai hip de pe scena din Bucureşti?
Aveam cam 160 de concerte pe an, inclusiv în sezonul estival, la mare. Am cântat la „Nea Toma”, la Preoteasa Student Club, la Club A, la Casa de Cultură Mihai Eminescu, la Teatrul Constantin Tănase, am făcut și turnee cu teatrul. Am cântat cam pe la toate facultățile, am fost în turnee cu diferite formații: FFN, Sfinx, Modal, Roșu și Negru, Experimental Quintet. 

Vara cântau la mare, la Mamaia, la Tomis sau la Orient, în Mangalia, la Cap Aurora, Eforie Sud și Nord. Mai erau și date afară, ba că aveau rochiile prea scurte, că era muzica prea tare, ori pentru că mai cântau în engleză. Au avut probleme și cu poliția, pentru că atrăgeau tineri străini care se aciuau pe la mesele lor și asta nu le convenea milițienilor. De o astfel de mare ceartă cu polițiștii din Mamaia le-a scăpat chiar Adrian Păunescu, când erau în turneu cu Cenaclul Flacăra. Show-ul de forță politică și autoritate l-au câștigat Păunescu și fetele, urmarea scandalului fiind demiterea șefului poliției de la Constanța, după cum își amintește Anca. 

Cât despre turneul cu Cenaclul Flacăra, are doar vorbe bune, o experiență fantastică, spune ea, pentru că se cunoșteau cu toți care cântau acolo.  

Anca își amintește că se înțelegeau bine cu rockerii, se simțeau apreciate. Erau bune prietene cu formații precum FFN, Phoenix, Mondial, Sfinx, Progresiv TM, cu care și colaborau. Se avântau în tot felul de „chestii grele”, și instrumental, și la nivel de compoziție.

Iar cu formațiile din afara României, spune ea, se înțelegeau chiar mai bine decât cu băieții. Când veneau trupe ca americanii de la Blood, Sweat & Tears, englezii de la Procol Harum sau din Ungaria – Locomotiv GT, toți voiau să discute cu ele. Erau și unele prejudecăți, nu credeau că „poate o fată să fie așa de bună, să cânte dintr-odată, așa era mentalitatea pe atunci”. Dar erau acceptate în final, pentru felul lor de a fi și de a cânta.

Dintre trupele exclusiv feminine de la vremea aceea de pe scena internațională care au fost o sursă de inspirație pentru rockerițele de la Catena, Anca își amintește de formațiile americane Birtha și Fanny, de la începutul anilor ‘70, printre primele trupe populare de rock feminin și The Runaways, Suzi Quatro – dar ele erau „prea rock’n’roll”, iar Catena preferau un sunet progresiv.  

Despre cum navigau contextul politic al vremii, Anca mărturisește că aveau multe probleme cu autoritățile, mai ales pentru că erau fete și „zvăpăiate”, rockerițe, aveau „influențe vestice”. Unele texte erau cenzurate și nu puteau cânta în engleză. Își amintește cum, la una dintre piese aveau un vers „noaptea e neagră” – care a fost considerat ca substrat, că negru ar însemna ceva de rău, așa că au schimbat textul în „noaptea e albă”. 

Ce reiese din corespondența membrelor Catena sau din cărțile lui Doru Ionescu despre anii ‘60 și ‘70 este că statul controla circuitul de concerte și înregistrări, cenzura texte, dar oferea un context în care trupele puteau să performeze, să se dezvolte tehnic și creativ și să fie plătite. În contextul actual, pe de altă parte, accesul la instrumente, echipament, înregistrări este condiționat doar de situația economică.

În același timp, experiența muzicală a fost modificată și acaparată de societatea de consum și redusă la stadiul de produs. Acest lucru este valabil și în cadrul „circuitului independent”, nu doar în mainstreamul pop. Cel puțin așa se văd lucrurile în 2021. Am vrut să vedem care era perspectiva în anii `70, cum arăta consumul muzical și cât de mult condiționa artistele să producă un anumit gen de muzică. 

„Se băgau în textele noastre, în cum ne îmbrăcam, cum ne purtam pe scenă, nu puteam să fim dezinvolte, trebuia să fim cum vor ei”. Pe de altă parte, adaugă Anca, nu se băgau în muzica lor, nu erau obligate să cânte în vreun stil anume sau să producă ceva „mainstream”, și nici „piața” nu cerea un stil anume. 

Anca ne spune că erau două moduri în care statul sprijinea muzicienii: în primul rând, aveau accesul la săli de repetiție, la Facultatea de Biologie, sau la Arhitectură, la Student Club. Deci partea bună e că aveau mereu unde repeta și asta conta mult, pentru că se repeta intens. Iar apoi, a contat faptul că au obținut atestat, pe baza căruia primeau bani atunci când cântau. Se făceau și chestii „la negru”, spune Anca, mai ales pentru formațiile mai cunoscute care cântau la mare, cărira le „mai dădea și șeful de restaurant ceva pe deasupra”. Una peste alta, statul încerca să le asigure unele ajutoare, cel puțin unor trupe mai active.

Despre mutarea în Germania spune ca la început a fost un pic confuză pentru că nu știa limba. Dar din momentul în care s-a urcat pe scenă, cu chitara în mână, s-a simțit acceptată.

Puține dintre muzicienele vremii și-au continuat cariera, ba chiar, spune Anca, „eu nu prea știu... mă simt cam singuratică”. Ar fi fetele de la formația Secret, chitarista Cristina Puia, care a cântat pe ultimul video al piesei Catena, Dorința / Opatina. De la Catena, Lidia Creangă (toboșara), acum în SUA, nu mai face muzică, nici Ortansa (saxofon, flaut). Iar Păunița Ionescu (voce) a activat mulți ani, până de curând, cu un cor inițiat de ea, am aflat de la Anca.

Anca rămâne însă în continuare pe baricade. Ea cântă și azi, din 1968 când s-a apucat. În cei peste 50 ani de carieră muzicală, mărturisește că s-a lăsat doar o jumătate de an. În Germania are formația ei, pe care a fondat-o în 1983, Rosy Vista, despre care ne spune că e foarte mândră. Anca Graterol a făcut pionierat în ambele țări, reușind nu numai în România să înființeze prima formație de rockerițe, ci și în Germania, unde Rosy Vista a fost nominalizată ca prima formație feminină pe genul „hard and heavy”. 

În încheiere, Anca ne-a lăsat și un vers-motto via Albert Hammond: „Just give me bread and water, put a guitar in my hand, `cause all I need is music and a Free Electric Band.”