Serialul „She-Hulk” s-a vrut feminist, dar i-a ieșit un „Fleabag” după șase luni în Vaslui

Panicat, monstrul verde fuge în pădure și se ascunde între copaci. Când revine, e din nou uman, o femeie de treizeci și ceva de ani. Se duce într-un bar și se spală la baie. Când iese din clădire, niște tipi o hărțuiesc cu glume proaste. Și bam! Monstrul verde apare iar și-i ia la pumni.

She-Hulk e despre avocata Jennifer Walters (Tatiana Maslany). E verișoara lui Bruce Banner (Marc Ruffalo), Hulk din banda desenată și filmele cu Hulk. Și ea devine un monstru verde uriaș după ce i se contaminează o rană cu sângele lui, deși în banda desenată era vorba de o transfuzie de sânge. Astfel se alege cam cu aceeași putere ca și Hulk, doar că ea poate alege când devine monstrul verde. Practic, se poate controla, față de Hulk care zdrobește tot ce-i iese în cale, fără discriminare.

Problema lui Walters e că oamenii o reduc la monstrul în care se transformă uneori. În același timp, la job, avocata trebuie să apere niște personaje malefice în tribunal și nu își mai dă seama dacă o ajută sau nu să fie un monstru și dacă vrea să fie o super eroină sau nu.

Serialul te face să îți pui întrebarea: oare Walters chiar e un monstru sau doar o vedem noi așa din cauză că nu se încadrează în standarde? 

Protagonista dărâmă al patrulea zid, o tehnică în cinematografie prin care un personaj fictiv comunică direct cu publicul. Woody Allen a făcut faimos acest concept în 1977, în filmul The City Neurotic, iar Phoebe Waller-Bridge l-a perfecționat în serialul Fleabag din 2016. Din păcate, tehnica asta devine enervantă în She-Hulk.

Fleabag e unul dintre cele mai bune seriale de comedie din ultimii ani. Unii spun că e cel mai bun serial din lume. Timing-ul lui Waller-Bridge e fantastic, dialogurile sunt bine scrise și deloc artificiale și tema femeii care luptă împotriva standardelor în care vrea să o încadreze societatea e foarte bine reprezentată. Nu ai senzația că ți se ține o predică, iar personajele nu sunt neapărat morale.

Schema cea mai mișto din Fleabag e că personajul lui Waller-Bridge se întoarce mereu spre cameră ca să explice situații, să le interpreteze sau să-și contextualizeze acțiunile. Fie ne face complici la acțiunile ei imorale, fie ne ține oglinda în față atunci când ne simțim prea confortabil în această lume a ambiguității morale.

She-Hulk are elemente din Fleabag, dar îi lipsește complexitatea personajului lui Waller-Bridge. Practic, Fleabag e o femeie care se caută pe sine și nu reușește să se ridice nici la așteptările ei, nici la ale celorlalți. She-Hulk e o femeie de succes care trebuie să depășească obstacole, dar rămâne mereu foarte morală.

Fleabag e un serial pentru adulți, pe când She-Hulk... să zicem că nu e prea grozav. Personajul principal e naiv și previzibil, iar dialogul, care se vrea amuzant, e o combinație între Friends, cel mai caraghios sitcom, și Hercule, din anii '90, cel mai stupid serial de aventură. Și nu e la fel de captivant ca niciunul dintre ele.

Din acest motiv, dărâmarea celui de-al patrulea zid, comunicarea cu publicul, nu are niciun sens aici, ba chiar te enervează.

Da, știu, intențiile au fost bune. S-a dorit producerea unui serial feminist pentru oameni care nu au chef de subiecte prea complexe.

Walters nu prea are match-uri pe Tinder până când hotărăște să nu-și facă profil cu identitatea ei civilă, ci cu identitatea de She-Hulk. Inițial întâlnește doar dobitoci și misogini, până când un tip sexy, sensibil și feminist o seduce, petrece noaptea cu ea și nu mai e interesat de ea dimineața, când ea se transformă în alter ego-ul ei uman.

Mesajul: femeile care ies din personaj, care nu se prezintă conform așteptărilor, sunt evitate, excluse sau fetișizate.

Pe scurt, Walters trece prin ce trec femeile zi de zi. De aceea, o scenă esențială e cea în care îi explică vărului ei Banner de ce își poate controla monstrul, pe când el încă nu reușește să facă asta: pentru că a fost învățată să se controleze toată viața. Teama și furia sunt emoțiile de bază ale fiecărei femei.

Mai e și colegul care n-o ia pe Walters în serios și îi face încontinuu mansplaining. Mai târziu se îndrăgostește de o tipă care se dă Megan Thee Stallion.

Rapperița se joacă pe ea însăși în serial, pentru că nu există altă femeie în cultura pop care să vorbească cu atâta încredere despre sexualitatea feminină („Put this pussy right in yo' face | Swipe your nose like a credit card”). Doar că sexualitatea lui Walters nu are loc în serial și nu iese din clișeele cunoscute.

Ah, și e enervant cât de prost e animată She-Hulk. Pe lângă Hulk, care arăta destul de realist, cu pori și vene și fire de păr, She-Hulk nu are riduri sau sudoare. Totul e fin. Iar asta e și nerealist, și sinistru. 

Ca să nu mai zic că serialul pur și simplu nu e palpitant. Știi de la începutul fiecărui episod cum se va termina. 

E cam stupid că serialul nu are un mesaj feminist consistent. Face mișto de femeile care au alte priorități în viață decât protagonista noastră, cum ar fi familia sau cariera. O femeie apare de mai multe ori beată și spune aberații. Nimeni nu o ia în serios, se fac încontinuu glume proaste despre ea. Serialul transmite mesajul că e ok ca femeile să se ocupe doar de cariera lor, chiar dacă dezamăgesc așteptările societății. Dar dacă vor să se distreze, nu au voie. Femeile bete și promiscue sunt proaste.

Nu ai cum să nu compari She-Hulk cu Fleabag, pentru că folosesc același truc. Dar în She-Hulk, trucul e folosit la modul invaziv, iar mesajul feminist e mult prea ostentativ și explicat ca la proști. De aceea, She-Hulk nu are același nivel de eleganță și curaj ca Fleabag și nu îndrăznește să-i dea protagonistei o a doua dimensiune, mai profundă. Tot ce e subtil și ambiguu în Fleabag e reprezentat în She-Hulk sub formă de pumn ostentativ în ochi.

La urma urmei, She-Hulk e un serial Marvel ca multe altele: e un pic mai stupid, un pic mai feminist, dar cu multă violență gratuită și animație proastă. Feminismul modern merită mai mult de atât.

Articolul a apărut inițial în VICE DACH.