Pe 23 februarie, în timpul unei sesiuni de urgență a consiliului de securitate ONU dedicate tensiunilor de la granița cu Ucraina, Vladimir Putin a anunțat că Rusia va începe o operațiune specială de „denazificare”. Președintele Volodimir Zelenski s-a trezit aproape instantaneu cu trupe rusești care trec granița. De atunci, lucrurile au evoluat surprinzător, dar mai ales tragic.
„Sunt decenii în care nu se întâmplă nimic și săptămâni în care se întâmplă decenii”, zicea tăticul comunismului rus Lenin – și asta acum un secol. Momentan ne aflăm în al doilea scenariu, așa că e important ca în fața unui atac rusesc pe toate fronturile să fim solidari cu partea agresată, să fim alături de oameni și, în general, de partea corectă a istoriei.
Videos by VICE
Dar stai — care e partea corectă a istoriei în acest conflict? Nu e tot războiul nașpa? Nu e NATO de vină?
Mă bucur că ai întrebat, pentru că articolul ăsta nu e despre Rusia, regimul lui Putin, sau rezistența eroică a Ucrainei. Textul ăsta e despre tine și cum să nu fii un „idiot util” al unui regim criminal, chiar dacă-ți face view-uri multe pe TikTok. Dar ca să ajung acolo trebuie din nefericire să vorbesc întâi despre NATO.
Cine e NATO și ce vrea el?
Născut aproape odată cu Războiul Rece, în 1949, NATO a fost gândit ca un fel de „scut” european împotriva expansiunii URSS. Ca să devii membru trebuie să îndeplinești anumite standarde, dar primești susținerea mai multor state, printre care și Statele Unite ale Americii, cu tot complexul său militaro-industrial și arsenalul nuclear.
NATO și alianța statelor din Pactul de la Varșovia – printre care și România comunistă – s-au tot amenințat cu nucleara vreo 40 de ani, până când era să se ajungă chiar la un război nuclear pe bune. Dar, în 1990, Zidul Berlinului a picat, iar un an mai târziu s-a destrămat și Uniunea Sovietică, așa că NATO a ajuns într-un fel de criză existențială. Scopul pentru care a apărut nu mai stătea în picioare – Rusia era acum o putere economică comparabilă cu un Burger King de mărime medie. Ce rost mai avea NATO într-o lume în care Boris Elțîn se hlizește beat cu Bill Clinton în timp ce rubla pica în cap?
Dacă multe state din Vest au început să-și reducă efectivele militare după 1991, statele estice proaspăt eliberate de sub călcâiul sovietic au văzut destul de rapid utilitatea alianței. Poate că Rusia nu mai era periculoasă pentru SUA, dar o țară ca Estonia nu era la fel de în siguranță. Mai mult, războaiele din Iugoslavia au arătat clar că „pacea liberală” a hegemoniei americane nu înseamnă un sfârșit al războaielor în Europa sau în afara ei. Acestea rămân singurele conflicte convenționale în care NATO a intervenit ofensiv.
Așa că, de la sfârșitul anilor ‘90, NATO a început să crească și a integrat mai multe țări din fosta sferă de influență sovietică – mai ales când a început să caute aliați în „războiul contra terorii”. Și uite-așa ajung la primul punct de supărare post-sovietică pe tema Ucrainei.
Teza tovărășească: „NATO e de vină, pentru că s-a extins spre est!”
Asta e una dintre poveștile pe care o să le auzi în egală măsură din gura propagandei ruse, a politrucilor în căutare de capital politic, a adolescenților care trăiesc din likes pe Twitch și probabil din gura lui unchiu-tu, care, după trei–patru beri, o să-ți urle că Ucraina o ducea bine, dar și-au băgat americanii coada și Rusia a trebuit să reacționeze.
N-o să te plictisesc acum cu teoria relațiilor internaționale, dar, pe scurt, argumentul e că Rusia acționează cum acționează pentru că se simte amenințată de apropierea NATO de granițele sale. Și ce, o să pluseze unii, America n-a făcut la fel când Rusia punea rachete în Cuba? Finlanda n-a rămas „nealiniată” decenii la rând ca să nu supere Rusia? E o ipoteză avansată și de unul dintre marii gânditori din relații internaționale, John Mearsheimer, chiar dacă omul n-are nicio treabă cu propaganda rusă.
Să vorbești despre sfere de influență într-o lume globalizată, în care mâncăm cu toții KFC și ne uităm la Netflix, ar putea părea ușor depășit. De asemenea, ce le mai scapă multora e că NATO nu a apărut ca un comis voiajor la ușa Orientului, a început să vândă avioane F-16 și rachete Stinger ca să ia bonusuri cu fiecare aderare.
Statele din fostul bloc sovietic au ales „sfera” vestică pentru că alternativa o cunoșteau prea bine, iar state care au zis pas, ca Finlanda, au rămas așa după un război dureros – bine de știut și că Finlanda a trecut prin abuzurile Rusiei sovietice încă de la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, moment de la care ne-au rămas cocktailurile Molotov. Dar poate cel mai bizar e că persoanele care vorbesc despre cum NATO e de vină pentru război se comportă de parcă statele baltice nu au dreptul la autodeterminare, dar îl trâmbițează sus și tare când e vorba de Venezuela sau Cuba.
După părerea mea, ăsta-i primul pas pe care trebuie să-l faci: nu da vina pe Ucraina pentru că a avut „fusta” prea scurtă în vecinătatea Moscovei sau pe NATO că a învățat-o la prostii. NATO e departe de a fi o organizație perfectă, dar războiul din Ucraina a fost declarat din est și doar de acolo se poate opri.
Teza deosebit de idioată: „Dar naziștii ucraineni?!”
Mai ales pe partea stângă a eșichierului politic există această poveste preluată de sus până jos din propaganda rusă că Ucraina e condusă de extremiști de dreapta, pe scurt de naziști. Unii fac încă un pas și spun că acești extremiști antiruși au fost aduși la putere de americani.
Acest lucru e bineînțeles absurd. Dacă în 2014 un partid de extremă dreaptă a intrat în parlamentul ucrainean pe fondul războiului cu Rusia, în 2019 aceștia au rămas pe din afară, cu mai puțin de doi la sută din voturi. Coaliția din Rada Ucraineană e una eminamente centristă – într-adevăr, pentru unii e același lucru, dacă nu chiar mai rău.
Există în continuare infamul Batalion Azov, o mișcare paramilitară născută în timpul războiului ruso-ucrainean din 2014 din tot felul de brigăzi neonaziste și banderiste. Dar acest artefact nefericit există doar în est, unde Ucraina e mai mult sau mai puțin în război de aproape zece ani. Nu există naziști la putere – tot ce vrea președintele lor, care, apropo, are origini evreiești, e pace.
Discuția asta îi ajută pe liderii de la Kremlin să picteze „operațiunea specială” în culori patriotice și să compare ceea ce e un război clar de agresiune imperială cu „Marele război patriotic”, denumirea dată de ruși celui de-Al Doilea Război Mondial.
Problema e că cei care susțin această poveste a „denazificării” susțin în mod direct un regim fascist. „Z”, un simbol născut din marcajele de pe blindatele ruse invadatoare, a devenit în mai puțin de o săptămână o marcă de onoare pentru naționaliștii ruși.
E ca atunci când unchi-tău și-a pus Schengen în nume pe Facebook de parcă asta l-ar fi lăsat să circule-n voie prin Europa, doar că acum ar face la fel ca să susțină un război criminal de agresiune. Rusia se izolează din ce în ce mai mult și limitează libertatea de exprimare de zici că-i Coreea de Nord, dar guralivi de pe la noi și de prin alte părți, care „știu” ei cum stă treaba, de fapt, o țin sus și tare cu naziștii ucraineni.
Teza imperialistă: „Dom’le, da’ America?”
Fortăreața ideologică a multora care sunt de partea Rusiei e că America e nașpa și face căcaturi. Exemplele variază de la intervenția total nefondată în Irak în 2003 până la atacurile cu drone aproape zilnice ale americanilor. Ce pot să zic aici? Da, America e nașpa uneori, la fel și Franța și restul statelor care au politici de agresiune.
Da, SUA au făcut multe mizerii și le face încă, dar acum, serios, cu asta vrei să mori în brațe? Rusia omoară civili, invadează un stat sub pretexte false, creează o criză umanitară și tot ce ai de zis e „America bad”? Să deviezi atenția în felul ăsta arată că nu te interesează drama a milioane de oameni, ci să strângi like-uri în bula ta.
Mai bine nu mai spui nimic, cum a ales Edward Snowden după ce a dat ca sigur că Rusia nu va ataca și e o mare făcătură a CIA. A greșit și a ales să tacă în loc să se închidă într-un ciclu de sunk cost. Tăcerea e mai okay decât să aperi ceva imposibil de apărat doar ca să nu pari fraier pe Twitter.
Teza apocaliptică: „Da’ ce facem cu butonul roșu?”
E nasol rău să auzi că sfârșitul e aproape de la tot felul de publicații și televiziuni iresponsabile și împăciuitori de internet. În același timp, să insiști că Ucraina trebuie lăsată de izbeliște sub tăvălugul rus de frica războiului nuclear e exact ce vrea să audă un Kremlin vlăguit într-un război convențional care îl epuizează complet. Adevărata nucleară au fost, de fapt, sancțiunile. Putin e izolat politic, economic și personal și, în ciuda imaginii de smardoi, pozele alea de la capătul mesei de nuntă îți arată cam cât de mult îl interesează, de fapt, siguranța personală și oricum nu dă nimeni de nebun cu cea mai puternică armă din lume oricum.
Iar treaba cu „butonul roșu” e că el nu există ca să fie apăsat așa la oha de cine când vrea. E un întreg circuit prin care o rachetă cu focos nuclear ajunge să fie lansată. Și aici merită amintit cazul lui Stanislav Petrov, omul care a salvat, la propriu, lumea. Pe scurt, a venit alerta că SUA au lansat bomba nucleară și el – într-un moment de maximă luciditate sau curată nebunie – a zis că stai așa, că-s sisteme sovietice și-o mai iau razna. A avut dreptate, era o eroare.
E normal să-ți fie frică de război nuclear, și mie mi-e. Dar nu lăsa frica să te oprească să fii alături de victimele războiului care are loc chiar acum sub ochii noștri.
Războiul ăsta e o atrocitate care nu servește nimănui, o manevră de forță a unui stat care nu avea nici pe departe puterea militară pe care o credea. Consecințele le vezi în valuri de refugiați, crime de război, orașe distruse de dragul ego-ului și supraviețuirii politice și fizice al unui om și sistemului din jurul său. Consecințele o să le vezi și în prețul crescut al energiei și al mâncării, într-o criză economică care o să ne rupă pe toți și-ntr-un posibil nou război rece.
E important să fim uniți însă împotriva agresiunii unui stat beligerant și pus pe cuceriri coloniale ca la 1914 mai bine de un secol mai târziu. E important să fim uniți împotriva ultranaționalismului și tendințelor fasciste adevărate, nu în nălucile propagate de Rusia. E important să fim uniți, alături de ucrainenii refugiați și de toți refugiații de război, indiferent dacă sunt blonzi și „civilizați” sau sărmanii ăia mai puțin blonzi, bombardați tot de ruși în Siria. Și nu în ultimul rând, e important să fim cu toții de partea corectă a istoriei și să izolăm idioții utili ai Kremlinului.
Urmărește VICE România pe Google News
