6 artiști români mi-au zis cum ar trebui să fie o facultate de arte ca să nu simți că pierzi timpul

Dacă ai tăi nu au hotărât deja din clipa în care te-ai născut că trebuie să dai la Medicină, ca să continui tradiția familiei, să alegi o facultate nu-i tocmai ușor. Cu atât mai mult dacă tocmai ai terminat liceul și mai ales dacă te tentează o facultate vocațională – acest cuvânt urât care se referă, în general, la zona artelor.

De fapt, e perfect okay să nu știi din prima „unde te vezi peste cinci ani” și să experimentezi până găsești ceva ce te reprezintă. O spun șase artiști din zone diferite – de la fotografie la design textil sau ilustrație – care au făcut parte din board-ul creativ al DIPLOMA Show, un festival care expune lucrările de absolvire ale noilor generații de artiști. Practic, îți oferă șansa să te poți lăuda peste ani că-i cunoșteai dinainte să devină celebri.

Cu ocazia asta, i-am invitat pe Alex Gâlmeanu, Lea Rasovszky, Paula Rusu, Mihai Zgondoiu, Ioana Ciolacu și Andreea Tron să se arunce în butoiul cu melancolie și să-și amintească perioada în care au fost studenți, cât de tare își detestă acum lucrarea de absolvire (sau dimpotrivă) și cum ar arăta pentru ei o școală de arte „ideală”.

DIPLOMA Show se poate vizita până duminică, 15 octombrie, la Combinatul Fondului Plastic, iar aici poți să vezi programul de vizitare și ce alte evenimente conexe au loc în perioada asta. Intrarea este liberă, dar trebuie să-ți rezervi un bilet înainte.

În cei peste 20 de ani de când lucrează ca fotograf și videograf, Alex a avut proiecte atât în zona editorială, cât și publicitară sau experimentală. Practic, dacă nu ai stat închis în casă până acum, sunt zero șanse să nu te fi lovit până acum de vreo imagine de-ale lui. După terminarea liceului, a urmat o perioadă cursurile secției de Imagine de Film de la UNATC, dar a trebuit să pună studiile pe pauză pentru că deja avea foarte mult de lucru.

Spune că oportunitățile au continuat până la criza economică din 2008, când s-a trezit brusc cu destul de mult timp liber, așa că a decis să nu lase lucrurile neterminate la capitolul școală. „Devenisem deja un fotograf cunoscut, dar chiar și așa, mi-am dat seama că nu aș fi vrut să fiu eu cel care demonstrează că se poate reuși în fotografie și fără școală.” A absolvit Foto-Video la UNArte în 2012, la 33 de ani.

VICE: Ce-ți amintești despre tine, cel de la momentul absolvirii?
Alex Gâlmeanu: Atât admiterea, cât și absolvirea, m-au găsit cu o carieră solidă, așa că facultatea nu avea cum să reprezinte o rampă suplimentară în cazul meu. Motivația inițială a fost mai degrabă legată de un capitol pe care îl doream încheiat. Pe de altă parte, chiar dacă așteptările mele au fost minimale, am descoperit foarte multe lucruri care m-au ajutat și pe care le-am folosit ulterior. De exemplu, școala mi-a deschis un anumit apetit pentru experiment, mai ales pe partea de video. 

În același timp, contextul m-a invitat la o formă de colaborare pe care nu o practicam înainte. Cele mai multe lucruri pe care le-am învățat nu au avut nicio legătură cu fotografia, ci mai degrabă cu anumite repere, o anumită filozofie, un anumit sistem de valori. Poate că asta este și menirea mediului universitar, nu cred că este vorba despre meșteșug sau talent. 

Mai ții minte care a fost lucrarea ta licență?
Nu am avut o idee de lucrare de licență până în ultima clipă. Nu reușeam să mă concentrez pe un subiect, să identific ceva ce să mă pasioneze suficient. Pe măsură ce trecea timpul și apăreau deadline-uri, m-am dat seama că asta va fi o problemă și am cerut ajutor unui profesor. Sfatul a venit rapid și grăbit: „Alex, toate răspunsurile se află în interiorul tău, nu trebuie să te depărtezi de tine”. 

Am plecat și mai nelămurit, până când, pe drum spre casă, am analizat mai atent cuvintele lui. Mi-am dat seama că mă caracterizează căutările prin arhive foto – făceam deja de ani buni muzeuldefotografie.ro – și că, pe lângă fotografie, mă pasionează și istoria, dar mă amuză destul de mult și campaniile publicitare la care am lucrat. Drept urmare, le-am amestecat pe toate: am căutat o legătură între „propagandă” și „advertising”, între marketingul unui produs comercial și „marketingul” la care apelează specialiștii în propagandă socială și politică când implementează ideologii sau promovează persoane. În contextul ăsta, am făcut o paralelă între propaganda comunistă și instrumentele de marketing ale capitalismului.

Cum crezi că ar trebui să fie o facultate de arte „ideală”?
Cred că rolul principal al facultății e să-l ajute pe student să-și dezvolte un sistem de valori, să-și dea seama unde găsește informația relevantă, ce e important și ce nu într-un spațiu foarte aglomerat cu informații. Ca s-o spun simplist, de dragul discuției, facultatea trebuie să-ți arate ce să citești, să-ți justifice de ce trebuie s-o faci, apoi să-ți arate cum poți valorifica ce ai citit. Pe de altă parte, facultatea ar fi bine să fie și un loc de experiment, un vârf de lance într-o industrie, un loc de progres tehnologic și ideologic.

Dacă ești genul introvertit, e imposibil să nu rezonezi cu lucrările Leei Rasovszky, al cărei univers extrem de distinct reunește loseri și artefacte din cultura pop, pe care-i privește cu o ironie duioasă. Chiar dacă, în general, lucrează picturi sau instalații, Lea a făcut Foto-Video la UNArte, atât la facultate, cât și la master. „Mă interesa să am o experiență educațională smooth, că să scap și să fac treaba mea după. Acestea fiind zise, în 2018 m-am apucat de doctorat tot la UNArte, la secția de Istoria Artei. Dacă zeii timpului și spațiului mental vor fi de partea mea, anul viitor o să termin”, spune ea.

VICE: Ce a însemnat pentru tine momentul absolvirii? Care credeai că o să-ți fie parcursul pe-atunci și cât de tare ai deviat de la el?
Lea Rasovszky: Am luat momentul absolvirii ca pe un prim moment în care să fac o lucrare conturată, pe care să o simt a mea în totalitate, și care să mă reprezinte pe mine, cea de atunci. Am luptat pentru fiecare detaliu, astfel încât să nu simt că îmi încalc niciun principiu, cu orice preț, chiar și cu cel al unei note nașpa. Din cauza asta, un anume prof a avut un freak out împotriva mea și a lucrării mele – cumva, am simțit că nu o face din nevoia de a mă învăța ceva la final, ci doar pentru a flexa un ultim mușchi academic. Nu-mi plac intimidările, așa că am rămas pe poziții și, până la urmă, totul a ieșit în favoarea mea.

Am mers pe parcursul pe care mi-l imaginam. Îmi doream doar să am oportunitatea să mă cunosc mai bine că artistă, să pot să fac ce-mi doresc, să mă joc și să experimentez cu relaxare și entuziasm, nu frustrare și încrâncenare sau limite false, cum uneori se întâmplă în instituțiile de profil. Nu am deviat, I’m steady on my way towards nothing much, dar e foarte fun.

Care a fost lucrarea ta de licență și cum te mai raportezi acum la ea?
Lucrarea mea de licență s-a numit Playing the Field, pentru că asta simțeam că fac.

A fost o instalație imersivă, un corner dintr-un teren de fotbal supradimensionat, cu un steag mare și proiecții uriașe cu fotbaliști în alb în slow motion, ca niște apariții. Proiectul a fost inspirat de o amintire puternică din copilăria mea din Berceni – mergeam des cu prietenii la stadionul Rocar și uneori intram pe șest acolo. Părea uriaș, nu îmi venea să cred că dintre blocuri pot ajunge într-un teren așa vast. Am vrut să recreez senzația de a te simți mic într-un spațiu foarte mare.

Am folosit gazon real și l-am udat conștiincios timp de două luni sau cât a durat expunerea. La final crescuse foarte mult, apăruseră și niște floricele. Când veneam să verific dacă totul merge mă întindeam acolo printre ele. Am expus într-o sală a Muzeului Țăranului Român care arată cam nasol, așa că am ales să-mi ascund lucrarea undeva spre o scară care ducea într-un spațiu unde nu aveam acces – coborai niște trepte și găseai colțișorul meu verde cu fantome simpatice. Încă îmi place. Ar fi interesantă o repunere în scenă, cred că aș avea chiar mai mult curaj acum.

Cum crezi că ar trebui să fie o facultate de arte? Ce ai fi vrut să înțelegi la facultate, dar a trebuit să afli mai târziu, pe cont propriu?
Orice facultate cu un profil vocațional, unde vin oameni care caută să-și exprime identitatea și gândurile, trebuie să le ofere studenților o experiență complexă și echilibrată de autocunoaștere pe plan artistic, conectare cu ce e actual în artă, resurse tehnice. Cred că ce contează nu e persoana profesorului, ci calitatea sa de pedagog și un interes real de a-și înțelege studenții.

De asemenea, interdisciplinaritatea ar trebui să fie o practică curentă în universitate. Procesul de devenire ca artist e foarte imprevizibil și interesant – te întâlnești cu dificultăți, dar și cu perioade și experiențe care te fac să ai curaj și să mergi înainte. Am aflat pe cont propriu că eu scriu regulile jocului meu.

Care-ar fi un artist emergent care ți se pare promițător?
Primele patru nume care-mi vin în cap sunt Alexandra Boaru, Andrei Arion, Ana Avram și Emanuel Ștefan, dar trebuie să spun că noua generație e foarte mișto și are multe de arătat și spus.

Paula Rusu a cochetat cu ideea de a da la Arhitectură, dar până la urmă s-a reorientat spre zona de publicitate, chiar dacă pe-atunci nu știa prea bine ce presupune. A ajuns la Facultatea de Comunicare și Relații Publice din cadrul SNSPA, unde în anul trei a organizat prima ediție a festivalului de ilustrație și graphic design Visual Playground. A fost una dintre experiențele care au ajutat-o să cunoască oameni cu interese similare și și-a dat seama că asta e ceea ce vrea să facă. După o perioadă de muncă de agenție, a ales calea freelancing-ului. 

VICE: Ce-ți amintești despre tine, cea de la momentul absolvirii?
Paula Rusu: În primul rând, trebuie spus că de abia-mi deosebeam capul de cur. Mă gândesc cu destul de multă duioșie la tânăra Paula, la faptul că nu avea în adevăratul sens al cuvântului nici cea mai vagă idee despre mai nimic. La vremea aia, planul era să lucrez în publicitate – de desenat, desenam de mic copil, dar nu mă consideram suficient de bună cât să fac facultatea de arte și nici nu cred că eram conștientă de existența meseriei de ilustrator în sine, sau, cel puțin, de faptul că cineva ar putea avea meseria asta în România. 

Așadar, am lucrat în publicitate patru ani jumate. Mi-am dat seama destul de rapid că nu îmi place ce presupune meseria de art director – sau ce presupune ea în România, în orice caz–, și în 2015 mi-am luat la revedere de la viața de agenție. Aparent, copilul Paula știa el ceva, totuși. 

Chiar dacă nu ai absolvit o facultate de arte, cum crezi că ar trebui să arate una ideală, ce ar trebui să te-nvețe?
A rămas cu mine un lucru pe care mi l-a împărtășit o prietenă de-ale mele care a făcut facultatea în aceeași perioadă ca mine. Mi-a povestit că profesorii îi încurajau să facă fie ilustrație de carte pentru copii, fie „Artă cu A mare”, adică muncă de expus în galerii – fără să-i învețe, în același timp, și despre cum ajungi să expui într-o galerie, proces, etc. Erau activ descurajați din a face ilustrație publicitară sau comercială de orice fel, li se spunea că-și vând sufletele dacă fac asta, ca atare unii dintre ei au făcut foamea ani de zile până să realizeze că nu s-a pus problema cum trebuie. 

Așadar, o facultate de arte ideală ar trebui, în viziunea mea, să aibă în primul rând adecvare la prezent – atât în privința curriculumului de învățământ, cât și a faptului că, odată ieșiți din școală, studenții trebuie să – vorba aceea oribilă – își câștige existența cumva. Bineînțeles, nu încerc prin asta să spun că studenții la arte ar trebui pregătiți strict pentru profesionalizare, nici pe departe, însă au nevoie în mod cert de niște unelte și pentru asta.

Altfel, când l-am intervievat pe Christoph Niemann, un ilustrator și animator legendar, cu ocazia expoziției lui de la MNAC, mi-a povestit despre cum el desena foarte realist pe la începuturile facultății – peisaje, animale, oameni, orice –, și era chiar mândru de asta și de cât de bine îi ieșeau desenele. A avut, însă, un profesor care i le respingea în mod regulat și a ajuns să-l împingă fix spre desenele pline de twist-uri și metafore care l-au făcut celebru, insistând că e mai multă valoare în mintea umană și în asocierile surprinzătoare pe care le poate face decât în reproducerea fidelă a realității prin desen.

Aș spune, așadar, că și genul ăsta de profesor ar face parte din facultatea mea ideală de arte: cineva care să provoace și să împingă studenții în tot felul de zone sau abordări artistice, să-i învețe cum să gândească un proiect, nu doar cum să execute și să-i ajute să-și găsească drumul într-o manieră mai eficientă decât ar putea s-o facă de unii singuri. 

Ce artist emergent ar trebui să urmărim neapărat?
Nu știu dacă mai poate fi numit chiar emergent, dar îl voi nominaliza pe Maks Graur. Lucrează pur și simplu minunat, îmi place foarte mult ce face, de la idee, la estetică, la esențializare, chiar superb. 

Ca artist, Mihai Zgondoiu a pendulat natural între desene, colaje, fotografii, instalații video sau performance-uri. Ca galerist independent și curator, coordonează galeria Atelier 030202, a fost co-curator al galeriei geamMAT a Muzeului de Artă Timișoara și co-curator al proiectului „Atelier în tranziție”.

După ce a absolvit Liceul de Arte din Sibiu a urmat cursului secției de Grafică a Facultății de Arte și Design din Timișoara. A urmat un masterat tot în domeniu, iar după o pauză de doi ani a început un doctorat la Universitatea Națională de Arte din București. 

VICE: Ce-ți amintești despre tine, cel de la momentul absolvirii?
Mihai Zgondoiu: Îmi amintesc că eram entuziast și (puțin) debusolat în același timp. Știam că voi rămâne în domeniu, dar nu aveam o claritate asupra viitorului. Dacă privesc retrospectiv parcursul meu profesional, pot spune că sunt mulțumit. Așa-zisul succes a venit prin multă muncă și devotament total față de profesie. Norocul nu există. Tu atragi situații favorabile prin implicarea și perseverența ta. Restul e literatură și visare.

În perioada facultății ai făcut parte dintr-un grup de colegi cu care să împărtășești aceleași idei? Ce s-a ales de el?
În ciuda caracterului meu prietenos, nu am făcut parte din grupuri sau grupări artistice care să împărtășească aceleași idei și concepte. Am fost mai degrabă solitar și focusat pe propria creație, fie ea în atelier, fie pe medii digitale. Totuși, dacă stau bine să mă gândesc a existat un grup de artiști din care am făcut parte: TAM-TAM (Tinerii Artiști din Mediaș).

Era mai degrabă un proiect de vacanță. Eram tineri (viitori) artiști care studiam fiecare în alt centru universitar. În vacanțele de vară ne întâlneam în orașul natal unde făceam câte o expoziție. După terminarea studiilor fiecare ne-am văzut de viața și direcția lui. 

Care a fost lucrarea ta de licență și cum te mai raportezi acum la ea?
Lucrarea de licență s-a intitulat „Exerciții de caligrafie”, un titlu oarecum autoironic cu trimitere la scrisul de mână caligrafic. În copilărie, tatăl meu îmi rupea foile din caietul de limba română dacă nu scriam lizibil și ordonat. Profesoarele făceau la fel cu temele. Era o modă desprinsă din alte timpuri, demult apuse. Lucrarea de licență a avut la bază un experiment de transfer al unor desene și scrieri prin pastă de celuloză. Finalul experimentului a constat în șapte lucrări din hârtie manuală de mari dimensiuni ce aveau inserate în corpul lor desene care aminteau de scrierea dezlânată a unui adolescent răzvrătit. Mai simplu spus, desenul văzut ca o scriere, sau viceversa.

Cum ar arăta, după tine, facultatea de arte „ideală”?
Nu cred că ar putea exista o facultate ideală, fie ea de arte sau nu. Suma cunoștințelor profesorilor din instituția respective ar determina calitatea și direcția instituției. Apoi ar trebui (prin absurd) să ai cei mai talentați și serioși studenți de pe mapamond. Și cu toate acestea, nimeni nu ar putea garanta cele mai înalte rezultate. Ființa umană este imprevizibilă prin natura ei, iar termenul „ideal” e la fel de prăfuit precum acela de „original”.

Înainte să pună bazele unuia dintre cele mai importante branduri românești de fashion, Ioana Ciolacu a absolvit aproape în paralel facultatea de arhitectură și cea de modă de la UNArte. Când se uită în urmă, consideră că a ajutat-o să facă o școală considerată „grea” înainte să se apuce de fashion, pentru a asimila mai ușor și matur ce avea de învățat.

A continuat cu masterul de Fashion Design Technology (Womensear) la London College of Fashion, iar colecția creată pentru disertație i-a adus premiul Designer of Tomorrow 2013, dar a reprezentat și primul succes comercial după ce a fost prezentată la Berlin Fashion Week. Acum se pregătește să-și prezinte lucrarea de doctorat la UNArte, care are legătură cu unul dintre subiectele .

VICE: Ce speranțe aveai când ai terminat facultatea și care credeai că o să-ți fie parcursul?
Ioana Ciolacu: După ce am absolvit Arte, știam clar că-mi doream să plec în Londra și să lucrez pentru Vivienne Westwood sau Stella McCartney, doi designeri care atunci îmi atingeau coarde etice și estetice. După ce am ajuns acolo la master, am avut norocul ca îndrumătorul meu de curs să mă sfătuiască să nu aplic la vreun internship, cum făceau colegii mei, ci să mă concentrez pe ce fac.

Am înțeles ulterior importanța unui dascăl dedicat: mă citise că sunt răzvrătită și supracalificată și că nu aș funcționa bine în poziția de intern. A fost de bun augur – faptul că m-am concentrat pe propriul drum m-a ajutat ulterior să pot face performanță pe cont propriu. Am și ajuns la Stella McCartney, doar că în altă poziție decât intern.

Ai avut un grup de colegi cu care să fii pe aceeași lungime de undă?
Da, aveam grupul apropiat de „ăștia câțiva” – eram foarte uniți și mă bucur mult că am făcut parte din acel grup. Suntem prieteni și acum, iar câțiva activează în continuare în modă: Răzvan Firea, Ramona Manea (BumbagR) sau Roxana Benea, care momentan lucrează în Japonia, la Toyota, unde se ocupă de design de tapițerie, dar o vedem și pe muralele din București.

În ce a constat lucrarea ta de licență și cum te mai raportezi acum la ea?
Licența de la Arhitectură a avut ca sit o pârloagă din Iași care avea nevoie de o idee de amenajare. Eu am ales să fac un centru multicultural. Nu a fost un proiect prea apreciat, dar eu credeam în el. Acum, pe locul ăla sunt locuințe colective tip „dormitor”, însă tot cred că ideea mea a fost mai bună. 

De lucrarea mea de licență de la Modă, de la Arte, mă dezic complet – de altfel, nici nu am participat la prezentare, pentru că nu eram în țară. Din păcate, conjunctura a făcut să-mi finalizez licența în doar două săptămâni și nu pot spune că a fost o lumină. Lucrarea de master din Londra, de la Fashion School of London, a fost cea mai apreciată și a însemnat începutul carierei în adevăratul sens al cuvântului. Acum urmează să definitivez lucrarea de doctorat, care se numește „Future Proof” și elaborează preocuparea mea pentru etică și sustenabilitate în modă și care sper să aibă un impact pe măsura speranțelor mele.

Facultatea „ideală” pentru tine ar fi…
Plină de practicieni.

Zi-mi un tânăr fashion designer care ți se pare că o să rupă.
Daniel Nicolescu, care mi se pare că reușește să fie subtil, dar și foarte evident în același timp. De asemenea, Gabriela Baboș, o designeriță pe care am descoperit-o în vara asta la Timișoara, care m-a impresionat prin efervescență, exacerbare și craft. Ambii sunt prezenți în selecția DIPLOMA.

Andreea Tron povestește că a trecut prin ambele variante de a alege o facultate: prima oară, imediat după liceu, fără nicio idee clară asupra a ce însemna alegerea unei cariere, și a doua oară conștient, după șase ani de lucru și învățat pe cont propriu. La 27 de ani, trecuse deja printr-o licență în România, un master în Olanda, un Erasmus în Suedia și un internship în Brazilia.

„Probabil toate căutările pe care le-am avut în acest răstimp erau un semn clar că nu arhitectura era drumul potrivit pentru mine”, spune ea acum. Între timp, și-a dat seama că locul ei e undeva între design textil, meșteșug, practici circulare și fashion, așa că acum urmează un master cu specializare în fashion design, în Elveția. Acum are 34 de ani și n-ar schimba nimic la parcursul lung și sinuos pe care l-a avut până acum.

VICE: Cum îți imaginai că o să arate parcursul tău profesional când ai terminat facultatea?
Andreea Tron: Când am terminat arhitectura, după o mulțime de experiențe în diverse părți ale lumii, încercând diverse paliere ale acestei profesii în căutarea unui loc în care mă potrivesc, îmi amintesc că mă găseam într-o stare de confuzie profundă în legătură cu viitorul meu. 

Pe-atunci, îmi imaginam că aveam doar două opțiuni: prima, să mă angajez într-un birou de arhitectură, oriunde în Europa sau în lume. A doua, pe care am și ales-o, să mă întorc acasă cu o bursă pentru tineri antreprenori, și să încerc să îmi urmez pasiunea – designul textil, combinat cu niște idei despre meșteșug și sustenabilitate pe care le întâlnisem în călătoriile mele universitare.

Norocul meu a fost că am fost suficient de curajoasă și extrem de norocoasă, aș spune chiar privilegiată, să îmi ascult instinctul și să nu îmi fac planuri despre ce consideram atunci că înseamnă o „carieră”. Am pornit la drum naivă, încercând să fac o schimbare, să salvez lumea, să-mi exprim ideile prin textile, prin materiale naturale, prin vopsit cu plante și meșteșug.

Nu știu dacă am deviat sau nu, dar pentru mine e cu siguranță un lucru pozitiv faptul că acum nu mai sunt cine credeam că vreau să fiu acum opt ani. Dacă toate experiențele prin care trec nu mă fac să deviez, măcar puțin, de la un traseu planificat, ce rol ar mai avea ele în viața mea?

Care a fost lucrarea ta de licență și cum te mai raportezi acum la ea?
Lucrarea de la finalul masterului de arhitectură se numește „Bringing back the public space inside the market” și a fost un manifest despre importanța piețelor agroalimentare, cu un studiu de caz pe piețele din Roma. E un proiect de suflet, care arată că de-atunci eram mai puțin interesată de arhitectură în sensul ei clasic, ci mai degrabă de partea socială și culturală. Am investit enorm de mult în ea, și chiar dacă profesorii mei de atunci au fost mai degrabă impresionați de calitatea cercetării și mai puțin interesați de conceptul de piață, cred că e unul dintre proiectele mele preferate. 

Cum ar arăta pentru tine o facultate „ideală”? Există așa ceva?
Nu cred ca există o facultate ideală. Cred, mai degrabă, că există moduri diferite în care preiei din facultate ce ai nevoie, în funcție de nevoile tale la momentul respectiv. Acum sunt studentă la o facultate de arte care deține niște spații de atelier spectaculoase – sute de metri pătrați de ateliere de ceramică, lemn, metal, plastic, croitorie, studiouri foto și o grămadă de echipamente care cred că sunt extrem de necesare în formarea unui artist sau specialist.

În egală măsură, sunt colegi care consideră asta un dezavantaj, pentru că pornești la drum cu facilități pe care nu ți le vei mai permite mulți ani după terminarea facultății și atunci e mult mai greu să fii inventiv cu resursele pe care le ai la îndemână.

Un alt lucru pe care l-am auzit în prima zi de școală anul trecut, și care de atunci îmi răsună în cap în continuu, a fost: Arta și designul sunt niște nișe extrem de mici și aveți nevoie de foarte mult networking ca să ajungeți la oportunitățile pe care le vreți, și școala e aici să vă facă legătura cu industria. Profitați de ea, de noi (profesorii) și de toți oamenii din jurul vostru. Deci probabil și ăsta este un plus pe care o facultate de arte poate să îl aducă, dar care în același timp vine cu un mare minus: face facultățile de arte să fie un mediu extrem de exclusivist, care îi exclude din conversație pe cei care nu aleg un parcurs universitar, ci aleg mai degrabă să-și cultive talentul independent. Probabil acesta e motivul pentru care am ales și eu să studiez din nou, să îmi fac loc într-o lume mică.