Dominic Nahr fotografiază ciudățenia umană în toate formele ei

FOTO: KENYA. Poarta Iadului, 2013. Un muncitor ia o pauză în noul bazin geotermal  de la centrală geotermală lângă Nairobi.

Magnum este probabil cea mai faimoasă agenţie de fotografie din lume. Chiar dacă n-ai auzit de ea, e posibil  să ştii fotografiile lor, cum ar fi cele ale lui Robert Capa din războiul civil din Spania sau fotografiile cu peisajele  de vacanţă ale lui Martin Parr. Spre deosebire de celelalte agenţii, membrii Magnum sunt selectaţi de alţi fotografi din agenţie, aşa că poate fi un proces destul de complicat să devii membru. Ca parte dintr-un parteneriat continuu cu Magnum, am promovat câțiva fotografi din agenție.

Pentru ediţia asta dinVICE Adoră Magnum am vorbit cu Dominic Nahr, care, spre deosebire de ceilalți intervievați, încă e în perioada de probă ca să devină membru Magnum cu drepturi depline.  Am discutat despre potențialul nelimitat pentru povești pe care-l deține Africa, ciudățenia post-tsunami din Japonia și despre faptul că sentimentul pe care ți-l dă lipsa de adăpost poate duce la fotografii uimitoare.

 VICE: Fiind  unul din cei mai tineri fotografi cu care am vorbit din agenție, poți să ne faci o trecere în revistă despre cum ai ajuns unde ești acum, cum te-ai apucat de fotografie și cam care e relația cu Magnum în prezent?

Dominic Nahr: Am început să fotografiez când mama mi-a cumpărat primul aparat de fotografiat. Am o memorie atât de proastă că nu-mi amintesc  niciuna din sărbatorile petrecute cu părinții, ceea ce nu e bine deloc. Așa că mi-a zis să fotografiez chestii ca să nu uit. Apoi am intrat la facultate și am început să studiez film, dar la vremea aia nu m-a încântat ideea de a lucra într-o echipă. Voiam să descopăr de unul singur propria-mi viziune și stilul. Am renunțat și m-am apucat de fotografie.

Primul meu shooting a fost pentru revista GQ din Franța - m-au sunat când eram cu bicicleta în Toronto (unde studiam) și aproape am căzut. Arnaud, editorul meu foto, m-a întrebat  „Vrei să faci un shooting în New York? “ . I-am zis că nu înțeleg ce vrea să fac și mi-a răspuns: „Fă ce faci de obicei”. Asta era primul shooting pe care l-am primit și un moment cumva cheie în care mi-am zis „Ok, tare. Deci jobul ăsta chiar există.”

Așa că am început să fac mai multe fotografii și chiar după facultate, în 2008, am fost ales de o agenție uimitoare care se numea L’Oeil Public. Agenția s-a închis în 2009, eu m-am alăturat în ultimul lor an de existență. M-au sprijinit foarte mult și mi-au sugerat să merg în estul Congoului. Nu mai fusesem în Africa până atunci și am surprins războiul de acolo. Fotografiile mele au avut un impact puternic și au fost publicate de multe reviste. Am avut chiar și o expoziție în timpul festivalului Visa pour l’image în Perpignan, chestie care m-a ajutat foarte mult. Cred că asta le-a deschis ochii oamenilor către ceea ce lucrez îndreptându-mă spre Magnum. Se fac patru ani de când colaborez cu ei.

REPUBLICA DEMOCRATĂ DIN CONGO. North Kivu, Kibumba,Octombrie, 2008. Peste 25.000 de oameni își mută lucrurile în drumul lor spre una din taberele principale de refugiați din cauza unei lupte care are loc lângă Kibumba, în estul Congoului. Soldații guvernului au fost obligați să se retragă în timp ce erau împinși către Goma de rebelii renegatului General Laurent Nkunda.

Uau. Cred că de-asta Magnum este ceea ce este, pentru că e foarte greu să intri și trebuie să convingi mulți alți fotografi că ești bun ca să devii membru.

 Asta e probabil cea mai lungă relație pe care am avut-o vreodată.

Vreau să știu ce crezi vizavi de proiectele pe care le-ai publicat în albume, cum ar fi cel din Africa, în contrast cu alte proiecte pe care le-ai făcut, care păreau mult mai independente, povești şi reportaje de moment, pe care le începeai și le terminai atunci. Am senzația că  ai preferat să lucrezi mai mult cu proiecte pe care să le explorezi o perioadă nedeterminată, dar poate că greșesc?

Nu, mai degrabă e un mix, adică proiectele din care ies  albume pleacă din proiecte mai mici. Nu mă bag într-un proiect pornind de la ideea: „Ok, sunt fotograf, ăsta e conceptul și o să-l fotografiez timp de șase luni sau un an”. Africa nu e genul ăsta de loc, sunt atât de multe povești aici. Documentez povești mici și apoi din poveștile astea mici selectez fotografii cu care fac albume. Toate sunt pentru cărțile pe care vreau să le scot, dar lista mea cu chestii cool pe care vreau să le fotografiez e foarte lungă. Nu se termină de fapt. Locuiesc în Nairobi, Kenya și nu pot să plec pentru că , sincer, dacă simți că te complaci sau ești pur și simplu plictisit stând în casă, ăsta e un semn că ceva e greșit. Sunt o grămadă de lucruri de făcut. Chiar dacă oamenii nu te plătesc, ceea ce faci o să fie răsplătit într-un mod sau altul.

Când ai ajuns prima oară în Congo era și prima dată când vedeai Africa și a fost o experiență senzațională. Ai petrecut foarte mult timp lucrând acolo de atunci. Ce anume te-a făcut să stai, cantitatea de povești sau îți place să lucrezi acolo într-un scop practic?

Nu, e mai mult de atât. Am crescut în Hong Kong; Nu sunt Suedez, German, Canadian  sau Chinez, evident, sunt expat. Așa că n-am problema asta cu „să mă întorc acasă”. Tot timpul caut „acasă-ul”, dar nu cred că există. Și când am aterizat pentru prima oară în Africa în 2008, am coborât din avion, picioarele au atins pământul și ceva s-a întâmplat cu mine. Era o voce în capul meu care mi-a zis „Ești acasă.” . Și asta bineînțeles că s-a mai întâmplat și înainte, în estul Timorului, peste tot de fapt, pentru că îmi caut „acasă-ul”, după cum am mai spus. Dar niciodată nu a fost atât de intens sentimentul că am găsit-o ca atunci când am ajuns în Kigali pentru prima oară.

Și altă chestie pe care mi-a zis-o vocea din capul meu era „Orice se întâmplă, nu lua lucrurile foarte în serios”, ceea ce am apreciat cu adevărat odată ce am ajuns în Congo.

PALESTINA. FÂȘIA GAZA, 2007. La înmormântarea unui membru Fatah, după ciocnirile ce au avut loc între luptătorii Hamas și Fatah în Tabăra de Refugiați Jabali, în Fâșia Gaza.

Și cum se compară tripul ăla cu ceea ce ai făcut înainte în Orientul Mijlociu, Gaza și așa mai departe? Ai acoperit conflicte diferite în țări foarte diferite.

Înainte de Gaza am fost în estul Timorului, unde am făcut o treabă destul de relaxantă și apoi am plecat în Gaza și Congo. Am fost în Egipt, am fotografiat revolta, dar cumva mi-a plăcut mai mult să lucrez în Africa decât în Orientul Mijlociu, a fost mai degrabă emoționant decât agitat. Mă aflu de multe ori singur în locuri îndepartate sau doar cu un grup mic de alți jurnaliști care prezintă ştirile. Ăsta e într-un fel opusul complet al revoltei din Egipt, unde erau sute de jurnaliști. Acestea fiind spuse, nu consider că activitatea mea se limitează la zone de conflict, ba chiar mă bucur să lucrez și în condiții normale, fără presiunea generată de o situație de conflict.

Când ai lucrat în Sudan ai avut restricții sau ai fost liber să faci ce vrei?

Da, n-am avut restricții, dar singurul mod prin care puteam să ne plimbăm era să mergem cu armata. Așa că fotografiile mele din Sudan sunt de când am intrat în țară „ilegal”. Singurul mod prin care poți să faci asta e să mergi cu armata sau cu rebelii. Ca să fac fotografia cu care am câștigat concursul World Press a trebuit să merg în nord cu soldații din sudul Sudanului. Nu puteam să mergem cu mașina noastră, pentru că ne-ar fi împușcat. Trebuia să pară că prezența noastră acolo e aprobată de comandant, ceea ce am și făcut.

Apoi ne-au trimis cu soldații. Inamicul ne-a bombardat în drumul nostru spre Sudan și către prima linie, așa că era ideal să ne bage într-un camion camuflat. Deși, pe drumul de ntoarcere, cordonul care ținea capota mașinii s-a slăbit, s-a ridicat și apoi prăbușit într-o explozie de bucăți de sticlă ce zburau peste tot. Din fericire, tânărul șofer și-a păstrat calmul și a încetinit fără să lovească ceva.

Apropo de furișat în diverse locuri, îmi spuneai despre cum o dată a trebuit să te îmbraci ca un muncitor la o centrală nucleară sau ceva de genul ăsta ca să ai acces în Japonia chiar după tsunami, nu. Alte dăţi ai riscat să fii în prima linie cu avioane care-ți zboară pe deasupra capului, cum evaluezi genul ăsta de riscuri ? Te îngrijorează situațiile astea sau le privești cu sânge rece?

Păi, îmi fac griji tot timpul. Sunt mereu paranoic cu orice. Dar cred că asta mă ajută să identific problema și să privesc situația foarte clar. Nu sunt blazat, nu vin și zic „Asta e ce am de făcut ca să ajung acolo” și apoi „Ok, deci asta fac”. Mă gândesc foarte mult înainte, conștientizez pericolul și probabilitatea de vătămare fizică pe care aș putea s-o suport. Trebuie să îți evaluezi situația chit că se va întâmpla sau nu cea mai rea chestie posibilă, pur și simplu te uiți la ce o să fotografiezi și iei o decizie.

JAPONIA. NAMIE, 2012. Vaci moarte aflate în interiorul unei zone de 20 km de excludere, ce aparțin unui fermier care rămâne în urmă încercând să protejeze și să păstreze celelalte vaci în viață.

Ce mi s-a părut ciudat la fotografiile făcute în Japonia a fost faptul că nu erau oameni în ele, păreau goale și stranii. E un contrast destul de mare comparativ cu majoritatea lucrărilor tale, care surprind foarte mulți indivizi și activitate umană. A fost o excepție pentru tine în sensul ăsta?

Da, proiectul acel era unic în sensul ăsta. M-am conectat foarte bine la spiritul japonez în timp ce eram acolo. S-a întâmplat chiar după ce tatăl meu a murit. Am fost acasă doar pentru câteva săptămâni în Hong Kong când tsunamiul a lovit coasta Japoneză. Așa cum era normal, mă îndreptăm deja către aeroport când am văzut primele valuri care lovesc și mătură efectiv casele. Am călătorit cu prietenul meu japonez să fac fotografii pentru revista TIME și la un moment dat am găsit un templu în mijlocul zonei devastate.

Totul a fost distrus, cu excepția acestui templu. Era singurul loc în care puteai dormi și  mulți refugiați erau acolo, așa că am dormit cu toții în templu. Era făcut din lemn și era iarnă. Era frig, foarte frig. Unii oameni abia îi pierduseră pe cei dragi. Inclusiv eu, dar în circumstanțe diferite, numai că în momentul ăla chiar nu mai conta asta. A fost o experiență foarte spirituală și am respectat procesiunea Japonez de doliu în liniște. Cred că de-asta a fost atât de surprinzător atunci când am intrat în zona nucleară. Deodată te aflii într-un loc unde viață umană e inexistentă și chestia asta m-a afectat. A fost o senzație foarte puternică.

Sună incredibil de ciudat și sinistru. Cred că m-ar fi speriat și pe mine foarte tare.

Au un clopot care sună la 5 ca să anunțe sfârșitul zilei de lucru și e ca un cântec de leagăn , răsună în toate orașele și te oprești din muncă. E  un cântec de leagăn frumos care se impraștie pe străzi și poți auzi păsările cum cântă, dar nu sunt mașini, nici oameni și când sunetul s-a oprit nu mai rămâne decât tăcerea. Îmi amintesc momentul ăla atât de bine.

Poți să-mi spui din nou cum ai avut acces în zona de excludere, pentru că nu prea aveai voie să intrii deloc acolo, nu-i așa? Sau a trebuit să faci asta în compania paznicilor.

Da, inițial. În primele zile puteai doar să conduci. Nu erau opriri, blocuri, nimic, pentru că nu le descoperiseră încă. Puteai să vii, să-ți faci treaba și să te întorci, ceea ce era cool, dar- bineînțeles, total riscant. Și apoi au început să pună baraje rutiere și puteai să intri numai dacă aveai permis, care era foarte greu de obținut sau să te strecori. Puteai să te strecori prin porți sau să te îmbraci ca un muncitor la centrală, ori să te ascunzi într-un tir, eu m-am ascuns sub prelata unui tir la un moment dat. Trebuia să faci tot ce poți ca să intrii.

JAPONIA. Minami Sanriku, 2011. Supraviețuitorii se duc să doarmă într-o cameră foarte rece la un templu în Daiou înainte de înmormântări.

Deci proiectul cu Africa este cel mai important la orizont? Sau mai sunt și altele în lucru?

 Nu, cred că anul ăsta am fost ocupat cu activitatea în Africa. N-am de gând să fotografiez evenimente din afara continentului decât dacă ceva îmi atrage cu adevărat atenția. Nu am putut să merg în locuri foarte căutate pentru că familia e mai importantă acum. E bine, pentru că te face să te concentrezi pe locurile pe care le știi deja. Ceea ce pentru mine acum înseamnă estul Africii. Aș fi vrut să fie vestul Africii pentru că muzica e mișto și mâncarea bună, dar în momentul asta totul se rezumă la est.

Vreau să petrec mai mult timp în Somalia și să lucrez mai mult în Kenya, unde locuiesc. Vreau să lucrez mai mult pe probleme de energie și să observ unde se îndreaptă această „nouă Africa”, ce se schimbă foarte repede. E foarte captivant.  Apoi mai sunt evenimente ca vârsta lui Mandela și ce înseamnă pentru Sudul Africii dacă ar muri; Zimbabwe și Mugabe; Somalia are un nou guvern; Sudanul de Sud abia a început să existe; criza de identitate a tinerei generații din Kenya. Se întâmplă totul la o viteză foarte mare.

E un proiect destul de intimidant, nu?

Da, e ca și cum chiar dacă încerci să pleci, ştii că există un loc care continuă să se dezvolte şi locul ăsta e Africa. Chiar și energia, de fapt orice are legătură cu asta e foarte captivant. Cea mai mare fermă de energie eoliană e în Maroc și Kenya a declarat că o să construiască una și mai mare. Pe pământ tribal. Asta nu e bine. Tocmai au săpat pentru petrol în aceeași regiune și au fost probleme foarte mari și asta e un mic mecanism. Imaginează-ți 350 de turbine eoliene.  Nu o să fie prea bine.

Click pe paginile următoare pentru a vedea mai multe fotografii facute de el:

PALESTINA. Fâșia Gaza, Beit Lahia, 2007. Un bărbat palestinian evadează din Fâșia Gaza încercând să scape și de violența infractionara în creștere înotând în Marea Mediterană, la doi km de frontiera Israeliană și sub privirile atente ale unei nave distrugătoare israelite din Beit Lahia.

Foto: SUDAN. Unitate,2012. Un muncitor de petrol și soldați SPLA stau după un crater după ce forțele armate sudaneze Antonov au bombardat în timpul luptelor dintre Sudanul de Nord și Sudanul de Sud.

Foto: JAPONIA. Misawa, 2011. O femeie se plimbă printre copacii acoperiți de noroi în timpul unei curățenii comunitare în jurul portului Misawa după ce tsunamiul a lovit coasta de est a Japoniei.

Foto: SUDAN. Heglig, 2012. Un soldat al Forțelor Armate Sudaneze zace mort, acoperit cu petrol, lângă o instalație de scurgeri de petrol. A murit după lupte grele între SAF și trupele sud sudaneze SPLAF după ce au intrat în orașul petrolier al Sudanului, Hegli.

Foto: JAPONIA. Namie, 2011. Un televizor merge într-o casă abandonată în interiorul zonei de 20 km de excluziune, la mai puțin de 10 km de la centrala nucleară avariată. Rezidenții au fugit în grabă, deoarece nivelul radiațiilor a atins un nivel foarte înalt.

Foto: EGYPT. Cairo, 29 Ianuarie, 2011. Un protestatar care ține sticle goale se adăpostește în spatele unui zid în timpul protestelor împotriva guvernului Hosni Mubarak. 

Foto: REPUBLICA DEMOCRATĂ CONGO. Nordul Kivului, Kibati, 2008. Patru soldați ai guvernului Congolez se adăpostesc de ploaie în prima linie, la 5km nord de Kibati. Rebelii CNDP și soldații guvernului sunt la o distanță de mai puțin de un km și luptele se aprind foarte repede.

Traducere: Văcăroiu Alexandra

Anterior: Ian Berry face fotografii cu masacre și inundații care te lasă mască