Ce am învățat despre viață după ce am mâncat carne de rechin și balenă în Islanda

O versiune a acestui articol a apărut inițial în MUNCHIES Italia.

Întoarcerea dintr-o călătorie în Islanda poate fi asemuită unei „decăderi a omului” într-un paradis pământesc.

După opt zile de nimicnicie minunată, presărată cu apă, vânt, zăpadă, gheață și inocență cosmică, redobândită prin osmoză, te întorci deodată la o viață petrecută în aglomerație și împins oameni în metrou. Pentru un moment privirea îți este îndreptată către cer, pentru a admira vastul orizont, ca în următorul moment acea privire să fie îndreptată în jos, în timp ce tu, cocoșat, cauți e-mailuri în folderul de spam.

Nu întâlnești mulți oameni în Islanda în noiembrie. Adevăratul contact vine sub forma unei legături fără pereche cu natura – o forță care, pe cât este de frumoasă, pe atât este de psihotică și capricioasă. Nicăieri nu am simțit datoria morală de a proteja această bucățică de paradis, pe cât am simțit-o pe aceste tărâmuri pustii islandeze.

Puterea imprevizibilă a fenomenelor atmosferice mereu în schimbare este evidențiată prin prezența rară a mediului creat de om pentru hrană: supermarketurile, de exemplu. În fiecare piață, în capitală și deopotrivă în cele mai izolate sate, există întotdeauna un distribuitor de banane bine aprovizionat. „Ah, globalizare gastronomică”, vei spune, „alimente nesustenabile care călătoresc mii de kilometri și poluează încontinuu”. Dar realitatea este diametral opusă: ceea ce în mod normal ar fi ceva contradictoriu, reprezintă doar un alt exemplu de sustenabilitate islandeză.

În umbra Aurorei Boreale, încălzite de energia geotermală, serele islandeze găzduiesc cea mai mare plantație de banane din Europa.

Reykjavik și alte câteva zone urbane sunt oaze de modernitate în mijlocul acestei copleșitoare senzații de a fi dominat în totalitate de natură. Ea, atât de prosperă și nestatornică, te poate face să te îndrăgostești de ea în doar câteva ore. Islanda îți golește buzunarele, dar îți oferă un sentiment de mulțumire de neprețuit, o îmbrățișare cosmică cu accente retro hippie, pe care nu ai fi crezut că le poți simți.

Dar suntem oameni și suntem ecologiști imperfecți, cu numere de înmatriculare schimbătoare. Și sunt italiancă – sunt obișnuită să mă bucur de mâncare bună și să transform orice masă într-un subiect de discuție ca-ntre prieteni. Astfel că, în liniștea poetică a vulcanilor stinși, m-am hrănit în Islanda, încercând pe cât posibil să respect regula fundamentală a oricărui italian care se află în străinătate: să păstreze o oarecare distanță de spaghete și să caute minuțios mâncare locală, tradițională. Timp de opt zile, dieta mea islandeză a constat în somon, păstrăv, cod și miel; iar totul a fost servit împreună cu rapini, cartofi, sfecle și ridichi.

Singurele excepții de la această selecție arbitrară au fost două mâncăruri care, deși erau tipice Islandei, reprezintă de asemenea și un scurt circuit în schema binelui și răului, în care tradițiile și sustenabilitatea ecologică sunt puse în balanță. Două animale (și este demn de menționat faptul că nu sunt vegetariană), dintre care primul nu a fost prea gustos în mod deosebit, și al doilea care este pe cale de dispariție („risc redus”, conform WWF): Kæstur hákarl, rechin fermentat care „își mușcă singur coada” și carne de balenă.

Carnea fermentată de rechin este unul dintre efectele secundare mai puțin plăcute pentru cineva care ar gusta mâncăruri noi cu orice preț. În nimicnicia albă infinită, acoperită de lapoviță, poți găsi restaurantul islandez unde se servesc 90% dintre rechinii capturați accidental. Acești rechini sunt prinși literalmente în plasele de pescuit uriașe, acolo unde mor, iar apoi ajung aici – unde oamenii au construit un soi de expoziție-muzeu dedicată lor.

Rechinul de Groenlanda, una dintre cele mai mari și mai vechi specii de pe planetă, este toxic. Pentru a-l face comestibil, trebuie să treacă printr-un lung proces de fermentație (sau putrefacție, dacă preferi) care îl eliberează de acidul uric. În Bjarnarhofn poți vizita chiar fabrica de maturare, acolo unde bucăți mari de rechin atârnă în aer liber, precum picioarele de porc afumate în pivniță.

Știam de la început că rechinul nu va avea un gust plăcut, iar așteptările mele s-au adeverit. Carnea de rechin este albă ca laptele, imaculată, dar pe limbă această simplitate se transformă într-o savoare înțepătoare, ascuțită, care se duce direct către nasul tău și apoi coboară în gât. Pentru a mă exprima în termeni delicați, aș putea-o compara cu brânza împuțită, dar adevărul este că rechinul miroase precum partea de trotuar care nu este luminată de felinare – mai bine spus, partea care miroase a urină.

Având în vedere că sunt pescuiți accidental, ar fi un mare păcat să fie aruncați la gunoi şi să nu se profite de pe urma acestui sacrificiu. Dar trebuie să existe o cale, una singură, prin care să se evite astfel de accidente. Cred că dacă s-ar vrea cu adevărat asta, ar putea fi găsită o cale, deşi ar fi cu siguranță costisitoare. Ar genera o grămadă de efecte negative, creşterea prețurilor la alte tipuri de peşte, ar exista repercusiuni asupra pieței de peşte şi aşa mai departe. Şi apoi ne-am fi tăiat singuri craca de sub picioare pentru a mia oară. Păstrarea consistenței, dar cu ideea în minte că trebuie să fim cât mai puțin proşti şi ignoranți, ar putea ajuta generațiile viitoare. Nu aperitive din carne de rechin, ci rechini care vânează şi înoată.

Dacă conduci pe toată lungimea rutei 1, ajungi să faci un tur complet al Islandei. În săptămâna pe care am petrecut-o conducând acolo, mi-a fost greu să găsesc un restaurant care să servească altceva decât somon, ridichi și alimente de bază. În cele din urmă, după ce am condus de jur împrejurul întregii insule și am ajuns în Reykjavik, am aterizat în Ostabúòin, unul dintre cele mai vizitate și lăudate restaurante, fix în centrul orașului.

După o săptămână în care am mâncat același tip de meniu, acest restaurant a părut un miraj, de parcă aș fi aterizat în final pe o pernă moale, umplută cu toate lucrurile bune și juste ale civilizației.
În meniul de degustare există și un fel bazat pe carnea de balenă de dimensiuni mici.

Alerta WWF mi s-a declanșat instantaneu și a fost doar amplificată în conștiința mea, din moment ce cu doar o zi în urmă trimisesem bezele unei foci pe care o zărisem pe un fiord. Am decis să îmi calc pe inimă și să gust, bazându-mă pe curiozitatea mea înnăscută pentru a-mi justifica acțiunile. Carnea de balenă aduce aminte de pește, însă ca să fiu sinceră, seamănă mult mai tare cu cea de vită. Este savuroasă și nu foarte fragedă, dar este, pe scurt, bună. Pot să mai adaug încă un lucru pe lista realizărilor: am mâncat carne de balenă.

Am digerat-o, însă ceva în stomacul meu mă facea să mă simt rău. În zilele care au urmat, am descoperit că în Islanda problema vânătorii de balene este o rană deschisă de ani de zile. Este un obicei legat de moștenirea culturală a țării, desigur, însă este un obicei care – în contextul anului 2018 – nu are sens, chiar dacă ar fi să credem că speciile nu sunt pe cale de iminentă dispariție și cotele de pescuit sunt respectate. Balenele și-așa nu stau pe roze, în special atunci când luăm în calcul sfârșitul groaznic de care au parte (unul pe care nu-l doresc nici măcar celor care vorbesc în timpul filmului la cinema).

Contradicțiile unui meniu tradițional în Islanda, care pare a fi (și care ar trebui să fie) neatins, există din păcate, iar eu, ca un cetățean italian, mă declar consumată pe deplin de către ele. Este puțin probabil ca mâncatul de carne de rechin și balenă, printre gheizere și vulcani pitorești, să ne readucă la vremuri mai simple, într-un paradis pur, pământesc. Ne va înlesni doar tendința de a risipi biodiversitatea marină.
Pe vremuri, conținutul bogat în calorii al kæstur hákarl poate că i-ar fi ținut de cald unu inuit pe timpul nopții, însă astăzi putem argumenta și că suntem în criză de timp.

Afișe în Islanda cu chipurile zâmbitoare ale unor animale îți indică porturile unde poți observa foci în natură și unde poți să mergi în excursii de pescuit în care – oops! - rechinii se vor prinde în plase. Vei vedea un grup de turiști entuziasmați de o excursie recentă în care au văzut balene, nu departe de un restaurant unde preparatele din carne de balenă sunt ceva obișnuit. În serile friguroase te poți încălzi cu energie 100% nepoluantă, cu care se aprovizionează de asemenea și restaurantele în care poți gusta felii de animale cu un risc (redus) de dispariție.

Poate că are mai mult sens să plătim mai mult mâine pentru o balenă vie, decât azi pentru una moartă.