Am fost dac o zi în București și am înțeles de ce omenirea a început cu noi

La cât s-a dezbătut anul ăsta pe tema sărbătorii de 1 Decembrie ai fi spus că nu despre Marea Unire a fost vorba, ci despre a doua venire a lui Isus pe pământ. Nu am prins eu toate evenimentele, că am avut alte treburi, dar tot am reținut însă cele câteva parade anemice organizate în București și alte orașe, frigul groaznic și clipul promoțional cu imagini ciordite și elogii aduse toleranței și democrației din România.

Ziua ţării este de obicei un moment de flex şi vervă naţionaliste, aşa că dacă majoritatea oamenilor îmbracă portul tradiţional românesc, eu m-am hotărât să mă întorc la adevăratele noastre origini şi să experimentez Centenarul în pielea unui dac, pentru că, se ştie, fără daci n-ar fi fost posibilă nicio Unire.

Am ajuns la paradă pe Kiseleff pe la zece dimineața şi am fost surprins de cât de puţină lume se strânsese. Participanţii îmi aduceau aminte însă de tihna şi ţărâna gospodăriei de la Sarmizegetusa, şi nu era doar de la mirosul de oaie al costumului. Surprinderea unui dac într-o mulţime de români părea să-i înveselească pe unii, măcar atât să aibă şi ei pe vremea friguroasă.

La un moment dat termometrul arăta -8 grade, iar soarele începuse să se ascundă între nori. Dacii sunt căliţi la frig, aşa că am strâns din dinţi, mi-am reglat chakric temperatura corpului, am tras de mantie şi cojoc, şi mi-am continuat drumul la paradă. Dacii au predat tehnica asta şi fraţilor lor vikingi când au navigat până-n actuala Danemarcă, şi apoi au descoperit America împreună, dar un hoţ, unu’ Columb, le-a furat isprava.

Mulţi dintre români au uitat asta, dar fără daci n-ar mai fi existat nici limba latină, nici piramidele şi nicio tehnologie modernă. Se poate observa şi în poza asta cu Duster-ul că întreaga ingeniozitate româno-franceză se datorează unui dac, însă posesorul autoturismului a avut bun simţ de la Domnul să recunoască şi să omagieze adevăratul inventator.

După cum se ştie, dacii călătoreau şi în timp. Nu era nicidecum un trip psihedelic, ci dacii chiar aveau o maşină a timpului, dar şi aici vesticii, în frunte cu escrocul ăla de HG Wells, le-au furat ideea. Aşa am ajuns în mijlocului Primul Război Mondial, înconjurat de asistente medicale.

Diversele organe de ordine au îmbrăţişat imediat oportunitatea unică de a face poze cu un dac călător în timp. Onoarea sunt convins că a fost de partea lor, pentru că reuşitele şi izbândele în a cotropi amenzi de circulaţie, drone, galerii de fotbal sau protestatari pălesc în comparaţie cu reuşitele dacilor în stăvilirea invaziilor romane.

Dovada supremă şi de netăgăduit a faptului că dacii au primit poruncă de la bunul Dumnezeu să răspândească adevărata cultură înspre vest sunt pozele cu mine în faţa armatelor croate şi italiene. Fraţii nostri italieni au recunoscut în sfârşit ceea ce Vaticanul susţine de ani de zile, că dacii au creat de fapt limba şi scrierea latină, iar defilarea in faţa soldaţilor italieni a fost un prim mic pas înspre îndreptarea unui mare neadevăr istoric.

La paradă am reuşit să-mi găsesc şi nevastă, o româncă tipică în port popular. Am întrebat-o ce e mai sexi dintre un jandarm şi un dac şi s-a topit toată.

Vorbind despre jandarmi, am aflat că şi atunci când sunt prietenoşi te lovesc fără să vrea, pentru că AKM-ul tipei din imagine mă tot împungea în umăr. Bineînțeles, totul a fost în glumă, pentru că unui dac adevărat nu îi este frică de mitraliere, lasere sau phasere.

După ce soarele a dispărut definitiv, am decis să merg la proiecţia documentarului Dacii Liberi. Forţele obscure au încercat să mă oprească la detectorul de metale şi să-mi fure aurul străbunilor, însă dacii au înfruntat lupte mai grele, aşa că mi-am făcut apariţia în public, după un mic popas la motanul cinematografului. După oi, animalul preferat al dacilor era pisica. D-aia şi hieroglifele cu pisici de pe piramide.

Înăuntru am realizat că mulţi oameni mă întrebau dacă am brânză sau am venit cu oile. Am trecut peste comentariile rasiste şi mi-am luat locul în primire, nerăbdător să văd proiecţia.

Dacă mai era vreu dubiu despre originea nobilă şi deică a dacilor, documentarul îl spulberă complet. Şi cel mai bine explică asta la un moment dat domnul Funar – Iisus a ţinut predica în Galilea, Galilea vine de la gali, care vin de goţi, care vin de la Galaţi. Atât de simplu! Sper doar ca la sfârşitul proiecţiei şi restul spectatorilor să fi plecat cu mintea deschisă la adevărurile istorice ale poporului dacic.

După documentar, am rămas blocat în traficul bucureştean alături de alţi oameni veniţi să admire luminile de Crăciun de la căldura bolidului. Am râs în sinea mea, nu pentru că era blocat traficul la opt seara şi oamenii din celelalte maşini se uitau ciudat sau îmi făceau cu mâna, ci pentru că dacii au inventat Crăciunul de fapt ca o ofrandă lui Gebeleizis.

După 20 de minute între Romană şi Universitate, istovit după o zi plină de trudă, m-am aşezat în sfârşit la o cafea să contemplez şi sa reflectez asupra a o sută de ani de Romania şi vreo cinci mii de ani de Dacia.

Parada a fost tristă. Mai fusesem o singură dată, prin 2009, şi parcă erau mai mulţi tineri în mulţime. Nu ştiu dacă a fost din cauza costumului, a privirilor cvasi-admirative ale oamenilor, dar cumva în an de Centenar înţeleg fascinaţia pentru daci. Dacă actualul popor nu este capabil să-ți stârnească sentimente de apartenenţă la naţie, cauţi asta în trecut, în mituri care nu sunt bine definite şi pot lua orice formă devine congruentă cu visurile tale.