Am fost la primul concert Andre după ce s-au reunit și m-am tripat mai ceva ca acum 17 ani

În ianuarie 2002, într-o zi de școală ploioasă din mijlocul săptămânii, câteva mii de puști între zece și 14 ani, însoțiți de părinți, scandează AN-DRE, AN-DRE și forțează ușile Teatrului Țăndărică, în speranța că mai prind un loc la concertul celor două vedete: Andreea Bălan și Andreea Antonescu.

Am 12 ani și am târât-o pe maică-mea după mine, care s-a învoit de la muncă, după ce am bârâit-o la cap mai multe luni. Chiar în acest moment fetele primesc patru discuri de platină și unul de aur, recunoașteri onorifce pentru vânzările oficiale de peste 1 200 000 de unități. Dată fiind amploarea pieței de casete și cd-uri contrafăcute din acei ani, te ia amețeala să te gândești cât au fost vânzările neoficiale.

În fața teatrului este un aer apocaliptic de disperare, cum nu mai găsești astăzi, când distanța dintre vedete și fani s-a micșorat considerabil, mulțumită platformelor de socializare. Zvonurile, de fiecare dată false, că vedetele vor ieși pe o ușă sau pe alta, creează ambuscadă. Copii înarmați cu postere zbiară ca niște hiene descătușate, se împing, mame până atunci calme scot colții și sunt gata să sfâșie pe oricine, ca odrasla lor să își facă măcar o poză cu una dintre Andrele.

Două mașini, în care se spunea c-ar fi fost vedetele, se îndepărtează de teatru, aproape călcând peste fanii nestăviliți, care bat cu palmele unde apucă în geamuri și capotă, într-un vacarm de nedescris. Din mulțime se disting fete despre care ai putea crede că sunt însăși Andrelele, blonde sau roșcate, cu platforme, pantaloni evazați și maieuțe scurte, în mijlocul iernii. Asta însemna atunci să fii fan adevărat.

Cocoșat de dezamăgire, ajung să le văd pe cele două fete în concert câteva luni mai târziu. Acum sunt deja președintele Fanclub Andre din București, pe care îl înființez printr-un telefon la casa de discuri, care mă trece pe o listă alături de alte sute de fan cluburi din țară. Este cea mai nebirocratică înființare de entitate pe care am realizat-o în viața mea. Corespondez cu alți copii prin poștă, ne trimitem poze și impresii. Sper ca adresa fanclubului să ajungă pe coperta unui album Andre, una dintre puținele modalități prin care alții pot afla de tine.

Deși trupa se destramă în același an, scrisorile continuă să vină mult timp după, când gusturile mele sunt altele, iar trecutul de fan Andre devine tabu, odată cu rockerii bătrâni care mă iau la perpulis pe forumuri. Nici până atunci n-a fost ușor, mama îmi zicea în continuu că „aia nu e muzică”, iar tata, sunetist de meserie, îmi spunea să le dau mai încet, că „falsează îngrozitor”.

Dar nu le uit niciodată cu adevărat. Știrea că trupa se reunește îmi crește nivelul de serotonină și ascult de cinci ori teaserul melodiei lor de revenire. Când aud și că pregătesc un show nou și îi trag o cântare, știu că trebuie să fiu acolo, să rup ușa cum n-am reușit s-o fac cu 17 ani în urmă, la Țăndărică. Să cânt vers cu vers, să mă duc blană pe nostalgie și să iau pulsul fanilor de altadată.

Aproape de miezul nopții, hala enormă în care e Berăria H e plină. Într-o parte a scenei, Andreea Antonescu face poze cu fanii. Cealaltă e pe drum. Când sosește, band-ul se instalează pe scenă, luminile se sting și apar dansatorii. Toată lumea recunoaște acordeonul sintetic care se aude, zeci de oameni se ridică în picioare între mese și filmează, iar eu uit de toate anxietățile vieții de adult și mă cufund în fericirea simplă a plăcerilor de altădată.

E „Lasă-mă papa la mare”, prieteni!

„Bine că nu ne-am reunit la 60 de ani”, glumește Antonescu, iar eu rup Instagramul cu story-uri, pentru amicii nefericiți care n-au ajuns. Oamenii din jur cântă vers cu vers, iar hiturile se aud toate, nu rămâne aproape nicunul pe afară: „Noapte de vis”, „Prima iubire”, „Liberă la mare” etc..

„În anii 2000 aveam 25 de ani, toate cd-urile lor și mă duceam la concerte de câte ori aveam ocazia. Eram profesoară de chimie și luam inclusiv copiii de la școală cu mine. Mi-a părut rău când s-au despărțit. Elevii m-au anunțat, pentru că la banchete spuneu mereu: «Puneți Andre, să danseze și doamna dirigintă!». Încă am în mașină cd-ul The Best of Andre”, spune Corina, 45 de ani, farmacistă.

Costumele sclipicioase ale Andrelelor, reorchestrația și dansurile mi-aduc aminte de începutul anilor 2000, de acel glam de negăsit astăzi. Concertul este exact ce speram să fie, un produs pentru fanii melancolici. Cântă live cap coadă, dansează, fac sincroane și acrobații, trimit bezele. Se trag în selfie-uri chiar și cu fana rangă care s-a urcat de două ori pe scenă să se filmeze cu ele, de fiecare dată escortată în public de bodyguarzi. Bless her heart, nu toți fanii fac față cu bine la emoția reuniunii trupei.

Nu-mi reamintesc cum cântau Andre live acum 20 de ani, cert e că în prezent își fac treaba ca două profesioniste, iar show-ul se vede că e muncit. Să lăsăm elitismul, la un concert Andre nu mergi ca să auzi un duet între Lara Fabian și Celine Dion, ci pentru ce știi că au ele de oferit. Cu excepția faptului că spectacolul n-a durat nicio oră, a meritat fiecare leu plătit pe bilet, ba chiar aș fi dat și mai mult. Și n-a fost chiar ieftin, între 40 și o sută de lei.

„Eu sunt din Turnu Măgurele, unde ele nu au concertat niciodată. E prima oară când le văd, finally, după 20 de ani. Am fost înscris în fanclub. Andreea Bălan mi-a făcut o surpriză odată și mi-a trimis prin poștă o poză și un autograf pe care scria «Cu drag, pentru Valentin, Andreea». Muzica lor face parte din copilăria noastră, așa că uneori îi dau play și ascult, neironic”, îmi spune Valentin, 30, specialist resurse umane.

Cu excepția tipului de 30 de ani care s-a ascuns în spatele sălii să cânte în voie, fără să se uite nimeni amuzat la el, am simțit că înfrâng un sentiment de rușine, alături de toată lumea prezentă. Acum suntem toți prea mari să ne mai jenăm că suntem fani Andre. Ador!