Internet

Am fost una dintre primele videochatiste în 1998, după care am dispărut

Mă numeam „anacam” și eram urmărită de șapte milioane de persoane pe zi. Acum că mă uit în urmă, înțeleg mai bine de ce am făcut asta.
Ana Voog webcam, videochat in 1988
anacam. Fotografii din arhiva Anei Voog

Pe vremuri, șapte milioane de persoane din toată lumea se uitau la tot ce făceam și mie mi se părea normal.

Mă numesc Ana Voog, sunt artist multimedia, cercetătoare și cântăreață. Dar probabil mă știi ca femeia din spatele contului anacam, un stream în care mi-am împărtășit viața personală 24 de ore din 24, în fiecare zi, timp de 13 ani. (Stream-ul nu mai există, acum fac transmisiuni de pe AnaVoog.com.)

Publicitate

Am lansat anacam pe 22 august 1997 și, în anul următor, șapte milioane de persoane se uitau zilnic la anacam. Internetul era abia la început – Google nici măcar nu fusese înființat – dar deja exista un apetit insațiabil de a privi detaliile intime, banale sau obscene din viața necunoscuților din online.

Am devenit foarte faimoasă. Am avut o expoziție și la Muzeul de Artă Modernă din New York. Am făcut sex (și m-am oprit pe la mijlocul partidei să comand pizza) în fața camerei, am născut în fața camerei. Toate astea prin intermediul tehnologiei webcam-ului, care încărca o imagine pixelată odată la trei minute, printr-un modem de tip dial-up.

În ciuda faptului că am fost una dintre primele vedete ale internetului, puțină lume mai știe cine sunt. În retrospectivă, aș zice că motivul pentru care mi s-a părut normal să fac asta a fost sindromul meu de stres post-traumatic, pe atunci nediagnosticat. Am construit proiectul anacam ca să înțeleg mai bine lumea.

Am un mod excentric și rezilient de a face față suferinței. O transform în artă. Când simt durere, mă arunc în ea cu capul înainte și o analizez până mă fac țăndări.

În 1997, sufeream de agorafobie, dar doream să îmi împărtășesc arta cu un public cât mai mare. Așa că internetul mi s-a părut mediul perfect pentru asta: puteam vorbi despre ce simt fără să îmi mai pună piedici sistemul ierarhic și patriarhal în care trăim. Sau cel puțin așa se simțeau lucrurile prin 1997.

Publicitate

Ce am învățat din toți anii în care mi-am transmis viața live pe internet? Că internetul colectiv e disperat să fie văzut și să comunice. Am observat asta prima dată când eram în camera mea de chat. Aveam 75 de persoane din 15 țări diferite și mi s-a părut ocazia perfectă să am contact cu țări îndepărtate, despre care nu știam mai nimic. Voiam să vorbesc cu Rusia, Brazilia, Ecuador, Japonia, Germania, Belgia, Australia.

Dar nimeni nu părea să înțeleagă ce vreau să fac. Toți voiau doar să le fac cu mâna, să fie văzuți și auziți, o nevoie de bază a naturii umane. Și nimic nu s-a schimbat de atunci. 

În ziua de azi, social media ne dă iluzia că suntem văzuți și auziți. Deși e evident că obstacolul nevăzut sunt corporațiile mari care descurajează asta. Așa că ajungem să facem oversharing până când toată lumea e amorțită sau sătulă sau deznădăjduită. Practic, social media ne îmbolnăvește fizic, mental și spiritual.

1529661738714-IMG_0558

Cadru de pe Anacam. Fotografie din arhiva Anei Voog.

Ca anacam, am început să experimentez aproape imediat tipul de hărțuire online prin care trec atâtea femei și astăzi. E un mare tabu să fii femeie, să fii dezbrăcată, să fii single și să-ți susții punctul de vedere. Oamenii tot încercau să mă pună la punct. Am fost urmărită și hărțuită mult timp.

În 1997, susțineam că „intimitatea e în minte”. Încă cred asta. Pentru mine, intimitatea înseamnă siguranță. Și mereu am încercat să fiu în siguranță prin transparență.

Publicitate

Ca persoană care a fost agresată sexual de mai multe ori, nu m-am simțit niciodată mai în siguranță ca atunci când documentam totul în viața mea cu webcam-ul. Dacă cineva îmi spunea sau făcea ceva care mă făcea să mă simt inconfortabil, scriam despre asta în fața publicului până mă simțeam epuizată sau satisfăcută.

Nu-mi păsa dacă oamenii știau informații personale despre mine sau îmi vedeau corpul gol. Astea sunt lucruri efemere. E o fotografie cu corpul meu, și nu chiar corpul meu, iar eu controlez tot ce distribui, cât și privirea publicului, mă gândeam. Eram hotărâtă să duc o viață transparentă. „Cel mai bine te ascunzi în văzul tuturor”, așa se spune.

Mulți au scris despre munca mea, dar cred că tot n-au înțeles ce voiam să fac. Nu eram exhibiționistă. Eram anarhistă. Voiam să distrug toate stereotipurile pe care le aveau oamenii despre mine – de exemplu, că aș fi o blondă proastă – prin dezintegrarea lor din interior. Dacă ai impresia că sunt proastă, o să-ți arăt că sunt deșteaptă, mă gândeam.

E dificil să distilezi un experiment multimedia de acum douăzeci de ani, care s-a întins pe 13 ani. Dar pot spune că am ieșit pe cealaltă parte mai conștientă de mine și realizez că nu sunt singura care e privită: și eu sunt privitor. Și pentru că am trăit atât de transparent, am câștigat încrederea publicului. Oamenii mi-au împărtășit lucruri foarte personale. Am asistat la secretele, dorințele, fricile și visurile tuturor, de la casnice, la diplomați, de la camionagii până la agenți FBI. Și pentru chestia asta, a meritat tot efortul.