Am fost la un concert Vița de Vie unde a trebuit să port o cască de citit gândurile

Au venit și m-au luat cu o dubă neagră, mai erau 13 subiecți cu mine. Nu ne-au zis unde ne duc, dar am ieșit din București, pe DN1. Am făcut glumița cu ambulanța neagră care te fură pentru organe, atunci când m-au pus să semnez un acord în care scria, între altele, că voi purta o cască neurotransmițătoare - Neurosky Mindwave Mobile. Suna ușor SF, așa că m-a făcut mai curioasă treaba asta.

După vreo oră în trafic, am ajuns în cele din urmă la Izvorani, pe platourile Castel Film. Am coborât din dubă și-am intrat într-o hală semiîntunecată, amenajată cu mai multe scaune, trei planșe albe imense și o mică scenă pe care erau deja instrumentele muzicale. Mi-au luat telefonul mobil și mi-au dat o bere la schimb. Plină.

Grolsch a reușit să facă, de-a lungul timpului, în România, unele experimente reușite, altele mai puțin, așa că n-am știut exact la ce să mă aștept. Însă, cum nu sunt prea multe branduri în România care să încerce ceva ieșit din comun, dincolo de clasicele evenimente bășite la care vin aceiași influenceri ai internetului românesc, Grolsch primește credite la capitolul ăsta. Pe gratis, stai liniștit, nu m-a plătit nimeni pentru asta. Am băut, ce-i drept, vreo două beri în total.

De fapt, experimentul ăsta promovează ideea de a „închide ochii ca să te trezești", un fel de slogan al festivalului Awake de la Târgu Mureș, din 1-3 septembrie.

Stăm toți adunați în jurul scenei, îmi aleg un scaun pe care găsesc o casca din-aia, care-ți citește gândurile. Mă așteptam să arate mai cyborg, dar e una destul de simplă. O pui pe cap, un braț stă lipit de frunte și un clips se prinde de lobul urechii. Semăn cu o centralistă. Mă așez cu casca pe cap și primesc o mască neagră de ochi, cam ca cele pe care le folosesc femeile bogate în filme, când vor să doarmă la amiază.

E beznă acum și aștept cuminte să înceapă un episod din Black Mirror.

În câteva secunde aud, însă, acorduri de chitară și, când intră vocea, îmi dau seama că s-au urcat pe scenă băieții de la Vița de Vie. Nu sunt mare fană, dar e o formație onestă de la noi, așa că încerc să mă relaxez. Au cântat vreo patru melodii (noi, pentru mine) până când Adrian Despot ne-a povestit, pe scurt, care-i treaba cu experimentul: în timp ce ei cântă, în spatele nostru, pe planșele albe, se proiectează - într-o formă artistică - gândurile și emoțiile noastre din momentul ăla.

„N-am putut să-mi iau ochii de la proiecții", mi-a spus Despot.

Ca să sublinieze cum se joacă undele cerebrale, organizatorii experimentului au băgat, între două melodii, mai multe sunete care te terorizează în viața de zi cu zi: soneria de telefon, sunetul de email, intro-ul clasic de la Știrile Pro Tv sau sirena unei ambulanțe. Fix atunci, proiecțiile arătau ca și când creierul meu s-ar fi strâns ca un miez de nucă uscată.

La un moment dat, Despot ne spune să ne dăm jos măștile. Concertul continuă și, în sfârșit, văd și eu ce știe creierul meu anxios să picteze, deși n-am deloc talent la asta. M-am întors și, pe planșa din spatele meu, se întindea un fum gros și colorat care tot creștea în intensitate. Își schimba forma și culorile în funcție de ritmul melodiei.

Probabil că m-am conectat cu adevărat la muzica de pe scenă, la final, când au început să cânte Praf de stele, dar, per total, experiența asta mi-a arătat că iese ceva mișto când îmbini tehnologia cu muzica și creierul uman.

Deși am fost ușor sceptică cu privire la acuratețea proiecțiilor, m-am liniștit când am aflat că cei de la Aural Eye s-au ocupat să transforme gândurile în artă. Oamenii ăștia sunt cei care fac tot felul de proiecții și video mapping, fie artistice, fie civice. Ei sunt și forțele oculte / soroșiste de la protestele din februarie care proiectau measje anti OUG 13 pe blocul din Piața Victoriei. Se supărase Ion Cristoiu pe ei, atunci. Deci, cum să n-am încredere în dușmani ai maestrului Cristoiu?

Răzvan Pascu, unul dintre cei trei membri Aural Eye, mi-a explicat cum funcționează experimentul: casca de pe capul meu înregistrează undele transmise de creier, pe trei niveluri (atenție, meditație și intensitate), în funcție de muzica cântată live. Undele astea ajung în laptop sub formă de coduri, apoi un soft le interpretează:

Așa a ieșit treaba asta ușor psihedelică, de pus în ramă și de agățat, acasă, pe un perete, cu descrierea: „Creierul meu când nu sunt pe acid, doar pe muzică".

Intenția experimentului a fost de a te deconecta de zgomotele realității, care sunt constante și inevitabile în viața omului modern, să mai iei și tu o pauză din când în când, poate așa găsești armonia cu tehnologia, nu să fiți certați.

Răzvan spune despre relația de love-hate cu tehnologia că: „Deși există opoziție, cu timpul, tehnologia devine parte din noi. E un organ, fie că vrei sau nu vrei, și devine una cu tine." Îți amintești ultima dată când ai plecat de acasă fără celular?

Mi-ar fi plăcut, poate, să văd cum reacționează creierul meu pe diferite stiluri de muzică, ce desenam eu și ceilalți subiecți dacă intra „La inimă m-ai ars" al lui Salam, de exemplu. Ar fi un experiment bun să-i identifici pe ăia care ascultă manele ironic. Sau nu.

L-am întrebat și pe Adi Despot dacă el crede că a contat ce fel de muzică am ascultat în timpul experimentului și mi-a spus că nu. „Ăsta e motivul pentru care gusturile muzicale sunt diferite, nu ai nevoie de un gen de muzică pentru structura lui, dar odată ce te lași în voia ei și muzica este sinceră, atunci genurile muzicale nu mai contează, sunt doar niște convenții."

Deci, liber la ascultat muzică de orice fel, că uite ce frumos îți dansează creierul, mai ales când te scoți din priză un pic.