Am vorbit cu românul care a făcut live direct din cuibul berzelor

Hipiot al secolului 21? Visător practic? Familist? Activist? Nu știu, poate că, într-un fel, fiecare din descrierile astea i s-ar potrivi lui Cristian Ilea. Asta deoarece în ultimii șase ani a pus bazele unui proiect mișto: Wildlife Romania. Prin acesta a instalat mai multe camere prin care filmează diverse specii de păsări. Cele mai celebre sunt, de departe, cele două camere puse pe cuiburile de barză din județul Timiș. Una dintre ele a ajuns să fie transmisă live de National Geographic pe cinci continente. De la o idee, Cristian a strâns o comunitate și de aproape doi ani proiectul e susținut prin contribuțiile pasionaților de natură.

Eu l-am cunoscut întâi pe Cristi printr-unul din filmele produse pentru WWF România: Sălbăticia din Carpați, bogăție pentru oameni. M-a mișcat un pic, recunosc, și datorită calității imaginilor prinse în munții noștri. În viteză, l-am și cunoscut într-o deplasare în Apuseni, unde am hăulit la lupi . Pe drum, am realizat că ar merita să citești și tu despre povestea lui. Așa că am stat cu el la o discuție despre de ce-a pus o cameră în cuibul berzelor, dar și ce-a căutat în Africa.

Party cu nouă berze în cuibul de la Carani.

VICE: Bine, o să fiu direct: de ce cuiburi de berze?
Pentru că e cel mai simplu, iar cuiburile sunt cel mai apropiate de surse de internet și curent. De la Kiss Andras, ornitolog din Timișoara, am aflat că mai sunt doar vreo trei-patru cuiburi care mai sunt pe hornuri de casă. Așa făceau înainte să existe stâlpii de joasă tensiune. El știa asta, că a făcut o inventariere a cuiburilor de barză din județ. Le știe pe toate. Iar cel de la Carani e unul dintre cele mai vechi din țară, aproape „ancestral”. A apărut cam o dată cu școala.

Când am discutat prima dată, mi-ai zis că, atunci când se întoarce câte-o barză în cuib, nu știi dacă e masculul sau femela. De ce?
Ca să știi care-i care, trebuie să le capturezi și să le marchezi cu un inel. Ei bine, în momentul în care faci asta suferă un șoc, o traumă. Și eu nu vreau să fac asta, să satisfac o nevoie a privitorilor legat de care-i femela și care-i masculul. Tocmai asta-i frumusețea. E ca în natură, unde, dacă ai răbdare, poți să determini ce vrei să afli. Asta provoacă privitorul să depună un efort în a cunoaște mai mult specia. Și, dat fiind că o barză trăiește cam 12-15 ani, e timp suficient.

Prin urmare, oamenii ajung să empatizeze mai mult cu berzele. Ceea ce, pe de altă parte, nu-i obligatoriu în regulă, că ele au o cu totul altă lege a lor. OK, nevoile de bază (hrană, sex etc.) ne leagă pe toți, dar faptul că ele reușesc să se întoarcă anual în același cuib de la o distanță așa mare, dansul lor de împerechere, cât și faptul că revin la același partener – toate astea-s fascinante.

Practic, tu oferi un serviciu public.
Da, poți spune și asta, dar e o țăcăneală a mea de a lăsa proiectul la liber, fără sistem de pay-per-view. Există și jurnaliști care au cerut permisiunea de a folosi videouri. Până acum, nu am refuzat pe nimeni. Site-ul mai are o valență, și anume blogul scris de-un fost vânător care a devenit unul dintre cei mai mari conservaționiști din țară. L-am ales pe el să fie omul care, prin puterea cuvântului, să contribuie la conștientizare.

Ce reacții au avut oamenii când ai început să pui o cameră pe berze?
Nu mă așteptam să fie atât de pozitive. Au ajuns universități din Australia, Statele Unite ale Americii sau Marea Britanie să-mi scrie și să-mi ceară voie ca studenții de la facultățile lor de profil să folosească imaginile de pe site, ca să-și facă observații și lucrări.

Totodată, oamenii au devenit sensibili la stilul de viață al păsărilor. De exemplu, la Carani, oamenii au început să înțeleagă că au trebuit să-și acopere groapa de gunoi pentru ca berzele să nu mai folosească din materialele găsite acolo pentru cuib. Ăsta e unul dintre principiile mele de bază: atât noi, cât și ființele cu care împărțim habitatul avem aceleași drepturi.

Să-ți dau un exemplu. Am cules doi pui morți de la cuibul de lângă Carani. Și i-am dus la autopsie, la facultatea de medicină veterinară din Timișoara. Experții de-acolo mi-au spus că au murit din cauza pneumoniei. Dar n-aveau nicio șansă să supraviețuiască, din moment ce aveau două cioburi din vată de sticlă în pipote. Puii mănâncă ce găsesc prin cuib, așa că erau cioburi lipite de vata de sticlă.

Pentru tine ce înseamnă barza albă?
E prima specie pe care am început s-o monitorizez și e cea care a adus notorietate proiectului (Wildlife Romania - n.r.), care-i permite continuitate. În 2014, am avut o mini-dramă acolo. Nu s-a întors masculul, femela a făcut un ou, a venit un mascul și i-a luat oul și i l-a aruncat, a părăsit cuibul. În fine. Așa că barza a plecat, și nemaiavând acțiune în cuib, am fost nevoit să găsesc un altul, care era locuit. Așa am ajuns la cuibul din Cărpiniș, cu alt echipament.

Berzele i-au adus notorietate proiectului Wildlife Romania, dar de început cum l-ai început?
În 2013, a pornit ca o platformă pe care să pun filme cu viața sălbatică filmată în weekend. Acum șapte ani am montat și prima cameră, la Carani (județul Timiș). Am făcut asta cu acordul directorului școlii, care a pus la bătaie curentul, iar internetul l-am primit gratuit de la un distribuitor local. I-a plăcut proiectul meu și a vrut să pună localitatea pe hartă. Tehnic, sunt un modem și o cameră de supraveghere, care consumă cam cât un mobil lăsat la încărcat.

Apoi, în 2015, am înființat un ONG: Wild Watch. Acesta a permis comunității pe care am strâns-o în jur să susțină proiectul, lucru care s-a întâmplat 100% din 2017. Acum, comunitatea înseamnă 11 000 de oameni pe pagina de Facebook a Wildlife Romania. Ei i se adaugă cea a berzelor de la Cărpiniș, cu 9 000 de like-uri și 20 000 de followeri. Pe site, zilnic, sunt undeva la 2 000 de useri unici.

Ca bani, sunt circa 3 000 euro, anual. La 5 000 de euro aș avea și bani de dezvoltare, dar în fiecare an am parte de-o surpriză plăcută. Anul trecut, de exemplu, am reușit să schimb camera de la șoimul dunărean. Asta a fost a treia cameră, iar a patra fost la o hrănitoare de păsări la Sânnicolau Român (Bihor), tocmai ca peste iarnă să fie activitate.

Dincolo de berze, în 2015, am luat prima cameră pentru șoim. Faza faină e că ultima dată am cumpărat o cameră cu care pot să fac zoom de-acasă. Am ales specia asta pentru că e una dintre cele mai rare păsări din țară. Adică se știa de doar cinci cuiburi la care stau perechi de păsări. Acum sunt cunoscute 18 perechi. Asta e excelent, deoarece e o pasăre rară, pe care nu o poate vedea oricine.

În cazul tău cum a început dragostea față de natură?
Pe la 16 ani m-am înscris în Speo Timiș, o asociație prin care mergeam în peșterile din Banat. Iar apropierea față de imagine a venit oarecum întâmplător. Adică după o expediție din asta veneam acasă entuziasmat și le povesteam cunoștințelor ce vedeam. Iar ei se uitau la mine ciudat. În momentul în care am început să aduc și fotografii, am văzut în ochii lor licărirea din ochii mei. Și-atunci am zis: „bă, asta e. Asta tre' să fac!”. Am început din timpul liceului. Chiar am găsit într-un jurnal de-atunci că vreau să lucrez în televiziune. Aveam eu ideea asta că pot, prin imagini, să-i fac pe oameni să vadă locurile greu accesibile.

Și în Africa ce-ai căutat?
Am fost să filmez „Cu papucii prin deșert”, o expediție de la București la Dakar, cu niște Dacii Papuc. Întâlnirea cu deșertul și animalele sălbatice de-acolo m-au făcut să-mi amintesc că am plecat de la natură. Apoi, un prieten a găsit la Cape Town un curs de filmat animalele sălbatice și am zis că-l facem împreună. Niște chestii parentale l-au ținut pe el acasă, dar eu m-am dus. Am ajuns în Africa de Sud, la Wildlife Film Academy. Am făcut o lună de specializare, timp în care am întâlnit oameni de la National Geographic, Animal Planet și Channel 4. Oameni din industria adevărată de wildlife. Am stat o lună în 2006 și tot o lună cu un an mai târziu.

Care a fost cel mai mare șoc pe care l-ai avut în perioada aia?
Totul era mai minuțios, mai bine gândit și, evident, cu bugete corespunzătoare. Cred că ăsta-i șocul. E un lucru pe care oamenii nu-l înțeleg: un documentar despre viața sălbatică e de trei ori mai scump decât unul clasic. Tocmai pentru că tre’ să aștepți o grămadă de timp, sau pentru că tre’ să ai echipamente speciale cu care să te apropii de animal fără să-i alterezi comportamentul.

Uite, proiectul Wildlife Romania e tocmai din zona asta. Camerele pe care le folosim în filmarea berzelor sunt fără operator tocmai ca să nu le sperie. Sunt doar niște obiecte pe care animalele le acceptă. Dar nu le agresează cu nimic, că altfel ele n-ar accepta ceva activ.

Și acum care-i următorul proiect pe care o să-l scoți în lume?
A început cumva cu reîntoarcerea mea în Africa de Sud. Am revenit la un festival de film cu cei mai tari documentariști de natură din lume. Era cu BBC, Animal Planet, ce vrei tu. Și am absorbit zilele alea tot ce am putut. Ideea-i că am vrut să rămân în Africa de Sud, dar m-au sfătuit să fiu primul care încearcă chestia asta în România.

Ideea m-a gâdilat un pic, chiar dacă e greu să fii deschizător de drum. Așa am venit pregătit să fac un documentar despre ursul brun și-am început o cercetare din 2010-2011. Am strâns material destul în timpul cercetării, planetele se aliniază, iar acum sunt discuții cu un producător mare de-afară despre finanțare. În 2020-21 preconizez că se va și produce.