Avatar 2 e unul dintre cele mai așteptate filme din ultimul deceniu. Ar putea ajunge și pe lista cu cele mai bune filme? Nu știu, vom vedea. Până atunci, am fost la avanpremiera Avatar: The Way Of Water (numele complet al filmului Avatar 2) ca să fac mișto de paradoxurile capitalismului târziu și de soluțiile Hollywoodului la criza ecologică globală, constând în principal în elfi extratereștri albaștri cu coadă. Am plecat însă epuizat și stors emoțional ca după o partidă pasională cu orgasme multiple.
Timp de peste trei ore filmul aruncă atât de multe lucruri spre tine, într-un ritm atât de intens, că e greu să menții o perspectivă critică. Acțiunea, povestea, animația, efectele, nu în ultimul rând filosofia și ideologia filmului contribuie la un spectacol copleșitor și emoționant, care abia îți lasă timp să respiri, darămite să te plictisești sau să-ți fugă gândul la altceva.
Videos by VICE
Cele mai reușite blockbustere, de la Terminator la recentul Black Panther: Wakanda Forever, sunt roller coaster rides. Avatar 2 însă e mama tuturor și merită văzut nu doar 3D sau pe IMAX, ci 4D. Pare a fi exact medicamentul de care aveau nevoie cinemaurile rămase gripate.
Avatar 2 e un capitol dintr-o poveste mult mai mare
Spre deosebire de unele serii făcute din sequeluri și prequeluri improvizate după succesul filmului inițial, Avatar pare că a fost gândit de la început ca o poveste amplă – James Cameron a scris scenariul inițial la începutul anilor ‘90 și a continuat să-l dezvolte timp de zece ani –, deci nu-și pierde suflul, ci capătă mai multă tracțiune. Încă zece ani, după primul film, au fost dezvoltate scenariile celor patru continuări ale primului film. Avatar 3 a fost filmat deja, în paralel cu Avatar 2.
Fiecare secvență amplă din film poate funcționa foarte bine ca film sau episod de sine stătătoare. Aici intră atât prezentarea noilor eroi, copiii lui Jake Sully cu Neytiri și prietenul lor uman Spider, în cadrul idilic al junglelor din Pandora, dar și prima ciocnire a lor cu echipa de avataruri umane condusă de clona colonelului Miles Quaritch. Mai ai și lumea acvatică în care trăiesc clanurile oceanice de Na’vi cu cozi și membre late și cea subacvatică a recifurilor și creaturilor marine, incursiunea în Bridgehead City, baza militară de metal și beton construită de oameni pe Pandora, dar și lunga bătălie din final dintre oameni și Na’vi.
Fără să intru prea mult în poveste, uite câteva lucruri punctuale care mi-au trecut prin cap cât am stat lipit de scaun în cinemaul plin.
În prima parte e extrem de vizibil Spider, un adolescent alb cu rasta îmbrăcat ca Tarzan, numit și băiatul-maimuță, care respiră printr-o mască și vorbește cu tovarășii de joacă Na’vi numai cu bro și dude, de te întrebi dacă n-ai greșit filmul. Din fericire nu e mereu în prim-plan, dar joacă un rol important în poveste.
Apropo de modul în care se vorbește în Avatar 2, de remarcat că engleza cu accent american și australian a soldaților umani, pe care o vorbește și Sully, devine din ce în ce mai antipatică, în timp ce ajungi să preferi engleza cu accent Māori pe care o vorbesc personajele neoșe Na’vi, când nu vorbesc direct Na’vi. În plan real, asta se traduce prin a prefera o engleză de emigrant celei a vorbitorilor nativi de engleză.
Avem oameni și corcituri printre Na’vi – Jake Sully, naturalizat complet, și Spider, plus copiii lui Sully, care au membre cu cinci degete, ca oamenii – și un întreg pluton de avataruri printre oameni, care trebuie să-și locuiască corpurile Na’vi, să învețe să supraviețuiască pe Pandora, să învețe limba și cultura etc. Astfel, situația e mai complexă la nivel de identități, afilieri și atașamente ale personajelor.
Avatar 2 e un spectacol al naturii virgine de pe o planetă ficțională, dar e și un spectacol al tehnologiei: exo costume de luptă, păianjeni robotici care construiesc o clădire în șase zile, capsule submarine hidrodinamice, în formă de rechin, nave de vânătoare de „balene” etc.
Dacă la nivelul ideologiei din zona viitorului civilizației, ecologiei etc. Avatar 2 poate părea destul de sofisticat, având inclusiv accente feministe în portretizarea personajelor feminine și a supraconștiinței de natură aproape divină a Pandorei, în alte privințe e teribil de simplist. După mai multe francize cu eroi queer sau eroine de culoare, aici sunt roluri clare de gen, asociate mai ales populației superioare moral, dar primitive, Na’vi, heteronormativitate cu relații tipice între sexe, în paralele cu dihotomia standard buni – răi. E în fond un film Hollywood cu o spiritualitate de mall.
Filmul Avatar 2 e plin de recompense din punct de vedere al emoțiilor. Vei simți încântare și desfătare când te vei scufunda cu personajele printre pisici de mare, calamari și meduze extraterestre, și vei suferi la masacrarea tulkunilor, balenele hiperinteligente pacifiste cu cap de ciocan și patru ochi de pe Pandora. Apoi vei simți satisfacție la moartea violentă a fiecărui om (soldat american) și la distrugerea arsenalului oamenilor. Vei sta cu sufletul la gură de fiecare dată când personajele par că pierd sau își revin în luptă. Hollywood știe să facă asta.
Desigur, efectele vizuale sunt jaw-dropping. Scufundări printre corali și ființe bioluminiscente care aproape că te înconjoară, urmăriri în zbor pe dragoni sau în apă pe creaturi ca niște șerpi cu aripi, slalom printre explozii pe nave de război uriașe, vânătoare de tulkuni din baleniere, submarine și capsule de mare viteză, un arbore subacvatic al spiritelor și tot felul de conexiuni neural-spirituale cu diverse ființe. Pe scurt, surprizele parcă nu se mai termină.
Avatar: The Way Of Water vine după un succes imens
Avatar 2 nu va fi ca primul dintr-un punct de vedere: bani. Nu cred că se va apropia de acele încasări, pentru că nu mai are acel efect de nou și wow. Primul a fost o surpriză, era diferit, venea și să gireze conținutul 3D (între timp rămas doar în săli de cinema) și îți arăta cât de departe au ajuns efectele vizuale. Totodată, succesul de public al lui Avatar, producția cu cele mai mari încasări din toate timpurile, are, cred eu, o explicație filosofică interesantă.
Filmul călărește nu numai valul global de emoție ecologistă, panica privind schimbările climatice și viitorul speciei și al planetei, dar este poziționat filosofic și ideologic într-un loc foarte sigur, unde se întâlnesc atât unele ideologii conservatoare sau fasciste, de dreapta, cât și unele de stânga, mai progresiste sau mai hippie.
O populație aproape sălbatică, care trăiește în armonie cu natura, nu împotriva ei, cu putere supraumană, sănătoasă și inteligentă, nobilă, blajină, dar și războinică, condusă de lideri curajoși și drepți, unde generațiile se succed fără evoluție sau progres, de care nu este nevoie, pentru că sunt în armonie cu spiritul cvasi-transcendent al lumii lor, iar moartea e doar o comuniune lină cu acesta și cu strămoșii, dacă nu o trecere către o nouă și eternă viață. De partea cealaltă o omenire egoistă, crudă, rapace, artificial-tehnologică, autodistructivă și consumatoare de resurse ca un parazit.
Nu e greu de reperat aici filosofia nobilului sălbatic a lui Rousseau, cu opoziția ei la adresa civilizației și idealizarea traiului în sânul naturii, care stă în mod bizar atât la baza fantasmelor hippie New Age ale vieții în comune rurale, cât și a celor conservatoare care idealizează lumea satului și comuniunea cu natura, sau chiar a unora cvasi-fasciste, ale unei civilizații superioare de supraoameni atletici, chiar dacă în Avatar aceștia sunt albaștri, și nu blonzi.
Nu e o fantezie ușor de trimis la plimbare, din punct de vedere filosofic, chiar dacă undeva pe parcurs nu se poate să nu simți că la bază trebuie să stea niște simplificări și erori grosolane de logică. Prima și cea mai importantă este așa-numita eroare naturalistă, identificată ca atare pentru prima oară de filosoful britanic George Moore, care a formulat-o din perspectivă logică, ca derivarea unei propoziții care conține „trebuie” din unele care conțin doar afirmații factuale, cu „este”.
Mai simplu spus, acest mod de gândire extrem de răspândit pleacă de la premisa că există unele lucruri naturale și altele artificiale, iar primele sunt superioare celorlalte – doar ceea ce este natural este bun. De aici la condamnarea civilizației (și a capitalismului), cu tehnologia, suprapopularea, alienarea socială și spirituală și distrugerea habitatului adusă de ea, și idealizarea vieții primitive în natură, descrisă prin opoziție ca sănătoasă, morală, plină de sens, e doar un pas.
Pe măsură ce vezi Avatar 2 nu se poate să nu faci niște observații și să nu-ți pui niște întrebări simple. Okay, vracii Na’vi vindecă tot felul de boli cu incantații către Eywa, supraconștiința Pandorei, dar în realitate în societățile primitive foamea, subdezvoltarea, boala, infirmitatea și moartea sunt omniprezente. Na’vi își adoră dragonii zburători și balenele hiperinteligente, dar, la rândul lor, ca vânători, trăiesc din masacrarea altor ființe vii.
Pe scurt, e foarte posibil să nu existe o diferență de natură între populațiile de tip Na’vi din lumea Avatar și umanitatea civilizată, același apetit care îi face pe unii să inventeze arcuri cu care să vâneze pești cu aripi îi face pe ceilalți să construiască nave spațiale și să mineze după unobtanium sau să caute să oprească îmbătrânirea prin lichidul din creierul tulkunilor.
Cred că filmul Avatar 2 – sau Avatar: The Way Of Water, în funcție de cum preferi – e unul cu mult potențial formativ, educativ, dar am dubii în privința potențialului transformativ. Nu, n-ai de ce să te sinucizi după ce ieși de la film, dar mă întreb dacă ești în vreun fel schimbat spiritual după o experiență atât de solicitantă emoțional. Mai ales în contextul în care e atât de răspândit naturalismul la dreapta și la stânga, la conservatori și progresiști, la ecologiști și neofasciști, și atât de facil antiumanismul într-o epocă a panicii legată de schimbările climatice.
