Poveștile modelelor de nuduri care se dezbrăcau în anii 90 la Facultatea de Arte din București

Alexandru Rădvan este artist plastic internațional și profesor la Facultatea de Arte din București, secția Pictură.

Înainte de Revoluție, dacă voiai să vezi femei goale, opțiunile erau limitate. Poate la video, pe vreo casetă, să vezi vreo două-trei țâțe. Altă variantă era să te uiți la bulgari, doar că acolo trebuia multă răbdare, ca să prinzi filme ungurești sau poloneze. Și oricum, riscai să te uiți o oră jumătate și să nu vezi nimic. Azi se cheamă teasing, dar pe vremea aia nu știam. Mai puteai să mergi la mare pe lângă plajele de nudiști, dar erau prea multe babe date cu nămol.

După cum vezi, era destul de complicat să fii puber în anii ăia, mai ales că nu vorbea nimeni despre sex. Dar eu am găsit o șmecherie: puteai să observi frumusețile corpului feminin și să-ți populezi visele cu făpturi minunate, dacă prindeai sub ochi un album de artă.

În 1986, am intrat în posesia unei cărți care a dat sens vieții mele: Tratatul de sculptură - vol. 2. Nudul de Constantin Baraschi. În volumul consistent se etalau ispititor, în alb-negru, sute de sâni, fese de bronz, păsărici de piatră, cioplite, modelate, turnate. Am priceput atunci că arta e plină de trupuri de damă care se oferă privirii, așadar am căutat și variantele colorate ale iubitelor mele de marmură. Așa că, pe lângă orele de desfătare erotică, se pare că a existat și un efect colateral: am învățat, fără să vreau, istoria artei.

Pentru mine, 1990 a fost glorios! Aveam 13 ani și țin minte și acum aproape toate zilele din anul ăla: ce exuberanță, ce destrăbălare, ce atmosferă soft porn! Îmi dau seama acum că Bucureștiul se comporta ca un adolescent tembel și vesel, scăpat de-acasă la un chef. După ce a dat pe gât multe beri, a încercat să bage mâna pe sub tricoul partenerei de dans. Nereușind, s-a masturbat în baie înainte de a adormi și s-a trezit cu o mahmureală sinistră și fără perspective, fix așa cum era toată România la acel moment.

Anul a început încărcat de speranță și semnificație istorică, dar avea să se termine imprevizibil. Cum a dat primăvara, pe lângă gurile de metrou au apărut tarabele cu ziare și reviste de toate felurile. La mare căutare erau revistele sexi. Era chiar o dezbatere în epocă dacă se scrie sexi sau sexy. Ce subtilități… Tiparul era foarte prost, dar asta nu mă împiedica să-mi iau revista și să descifrez, în pozele spălăcite, areolele mamare gri închis și părul pubian (da, era secolul trecut). Mișto era că nu te întreba nimeni câți ani ai dacă voiai să-ți cumperi materiale din alea.

În toamnă am hotărât să mă fac artist, să se facă filme despre mine și să existe o stradă cu numele meu. M-am dus și am dat examen la liceul Tonitza, am intrat într-a opta, într-o clasă nou-formată. Știam că la arte se desenează după model și așteptam cu emoție să mă avânt în lumea asta. Așteptarea s-a dovedit apăsătoare: am desenat oale și ulcele, cuburi și piramide de ghips, dar nicio femeie dezbrăcată. Nici măcar îmbrăcată.

Pe la sfârșitul lui octombrie, s-a apropiat de mine un coleg și mi-a zis, cu un aer ușor conspirativ, să mergem la facultate, să desenăm după crochiuri. După ce? M-am entuziasmat doar când mi-a explicat mai bine: „Stă una în curul gol și tu desenezi după ea”. Pe seară am mers la ora de desen, cu multe precauții, căci eram într-o misiune clandestină. A intrat o modelă, s-a despuiat foarte natural și s-a urcat pe o masă. A rămas în chiloți. Colegul a mințit, nu era chiar în curul gol. Oricum, aveam gâtul uscat și pulsul accelerat. Cum am reușit să desenez două ore atunci, habar n-am. Am hotărât că îmi place să-mi petrec timpul așa și că merită să fac asta de două ori pe săptămână.

Încă nu venise vacanța de Crăciun și eu deja strânsesem o grămadă de desene. Ai mei nu prea înțelegeau unde mă duc, dar nu mi-au zis nimic. 25 de ani mai târziu, tata mi-a mărturisit că era îngrijorat în legătură cu activitățile mele și de faptul că tot aduceam acasă desene cu nuduri. Și uite așa am mers la orele de desen tot liceul, până am intrat la facultate. Se pare că dorința adolescentină de a vedea cât mai multe femei dezbrăcate a avut ca efect dezvoltarea unor abilități de desenator peste medie.

În toți anii ăștia, am început să cunosc toate modelele după care desenau studenții, le-am aflat poveștile, secretele și slăbiciunile. Cineva chiar ar trebui să scrie o istorie a modelelor din UNArte, erau niște personaje de-a dreptul pitorești. Unii dintre bărbați erau alcoolici sau nebuni. Sau amândouă.

Taciuc, un tip bătrân, impunător, avea obiceiul să iasă în pielea goală din facultate și să traverseze la magazin, ca să-și ia o sticlă de vodcă. Parcă îl și văd cu ochii minții la crochiuri, pe masă, în picioare, în poziția Colosului din Rhodos, în curul gol, beat rangă, vorbind non stop în dodii. La un moment dat a țâșnit un jet auriu cu miros alfa, s-a spart de masă și s-a revărsat în cascade zglobii. Taciuc s-a pișat fără să se miște, era un profesionist. Doar la sfârșitul pozei a zis indignat: „Mein Herr, ce-i mizeria asta? Eu în condițiile astea nu pozez!”.

Mai era Pintea, alt bătrânel, care ne zicea că avea o iubită tânără și că el nu prea mai putea să facă față, dar măcar avea limbă și degete. Povestea asta o repeta de zeci de ori pe zi. Vița, unul dintre cele mai frumoase modele, pe care eu am prins-o deja bătrână, era o adevărată doamnă, ochioasă și brunetă. Și ea stătea neclintită și vorbea tot timpul despre cum pozase în tinerețe pe la diverși maeștri, precum și despre problemele de acasă cu o voce măsurată și plăcută, de te jurai că e la radio.

L-am cunoscut și pe Nea Ilie, modelul de suflet al generației mele, serios, cerut de toate atelierele, iubit de toată lumea, fost șofer de troleibuz și model pentru cursurile de anatomie. Ajunsese să știe mai multă anatomie decât noi și ne ajuta mereu la examen.

Stătea gol în sală și noi trebuia să arătăm pe el diferite repere, în funcție de subiect. Satisfacția cea mai marea a profesorului (un pervers de zile mari) era să le pună pe fete să indice simfiza pubiană: „Pune mâna, draguțo, că nu văd clar ce punct îmi arăți!”. Mai scârbite, mai tremurânde sau roșii că sfecla, băgau degetul în tufișul pubian al lui nen-tu Ilie, fix deasupra membrului viril. Eu am avut baftă, a trebuit să arăt ceva la pectorali. Nea Ilie știa mai bine ca mine ce mi se ceruse și deja încorda ușor mușchiul și îmi făcea semn discret din ochi.

Tot printre cei din generația era și Nae, o mare figură. Era destul de scund și bine legat, se pare că în tinerețe fusese mare golan și mardeiaș. Și avea Nae al meu o sculă… și o punguță cu doi bani, că numai alea umpleau juma’ de foaie.

Mi-amintesc o poveste de pomină cu el, de la orele de sculptură. La clasele de studii în lut se lucra figura întreagă, la mărime naturală. Așadar, într-un atelier erau cam șase-șapte Nae. Un coleg mai mare de la pictură, I.A. (azi e persoană serioasă, cu copii, preda pictură, are studenți pe mână!) împreună cu un alt pictor, au intrat într-un asemenea atelier chiar înainte de vizita comisiei de notare. Și ce faci dacă vezi mai mulți carici de lut îndreptați către podea? Din solidaritate masculină măcar, dacă nu din motive estetice, pui mâna și le ridici înspre înaltul cerului. Când a intrat comisia, a fost întâmpinată de Nae și de clonele sale, gata pregătiți pentru asaltul erotic suprem.

Asta era generația veche, din perioada de mare glorie a facultății. Se cam terminase cu atmosfera nostalgică pe care o inspirau modelele vechi, deși unii mai veneau pe la școală, erau încă în câmpul muncii.

Înainte de Revoluție, munca lor era încadrată la categoria grea, era salarizată corespunzător și unele modele câștigau chiar și venituri extra, pozau în particular, la pictori cunoscuți, ca Baba sau Ciucurencu. Angajările se făceau cu o oarecare rigoare, era o comisie formată din profesori, candidații se dezbrăcau, erau selectați pe sprânceană. Era un loc de muncă stabil, toți aveau o siguranță până când se pensionau. Obișnuiți mereu în mijlocul oamenilor, unora nu le-a priit pensia, au murit foarte curând după ce nu au mai avut contact cu școala.

Anii ‘90 au adus alte figuri în prim-plan. Cei mai colorați erau adepții lui Bivolaru, care s-au angajat la pachet, prin 1995. Veniseră trimiși de guru, așa ne ziceau, pentru motive care nouă ne scăpau. Erau simpatici, nu luau niciodată pauză. Cu toții ne imaginam că o să încingem Kama Sutre prin atelier, dar evident că nu a fost așa. Totuși, existau discuții mai deocheate și unii dintre bărbați ne îmbârligau cu tot felul de relatări despre sex în grup și despre partide interminabile. Noi nu reușeam nici măcar să scoatem o colegă la o bere…

Mai târziu, când eram anul doi, a apărut o tipă, Rodica, căreia îi făcea plăcere să se dezbrace complet. Când apărea, puteai să juri că e vorba despre un film porno nemțesc, ușor tapată, vopsită cu șuvițe blonde „după modă vremii”, dată cu ruj roșu aprins, ojată impecabil, parfumată. Și cu haină de blană. Plus tocurile. Ne tot povestea cum o agățau diverși și cum a prins și ea un suedez. Într-o zi nu a mai apărut și am dedus toți că a plecat să-i învioreze suedezului viață.

O figură emblematică pentru atmosfera sfârșitului anilor ‘90 era, și este în continuare, Florin. Nu prea vorbește multe, e în lumea lui. La începuturi, își dădea seama că e la serviciu doar dacă era dezbrăcat. Odată, l-am luat în atelier și i-am zis să stea pe scaun până dăm cu matura. Am dereticat pe acolo și ne-am întors pe călcâie să așezăm modelul. Ia-l de unde nu-i! Cineva s-a uitat pe fereastră și l-a văzut pe Florin cum mergea liniștit spre stația de autobuz. De atunci, de câte ori poza pentru noi, prima grijă era să-l punem să-și scoată hainele de pe el. Măcar pantalonii.

După ‘90, lucrurile s-au schimbat, angajările se făceau mai la repezeală, salariile tot scădeau, modelele nu mai aveau chef de nimic, unele chiuleau masiv, nu se mai dezbrăcau, dispăreau. Și în ziua de azi e la fel. Modelele mai mult se învoiesc și nu mai auzi povești din gura lor despre cum pozează pe la pictori cunoscuți. Câteodată te trezești că nici nu vin la cursuri, studenții stau și așteaptă după ei. Atunci când ai o temă de studiu nud, studiu fundamental de altminteri, e o problemă dacă modelul te lasă cu ochii în soare. Așa ceva, cât ar fi fost Taciuc de beat, ori Nae de nebun, nu s-ar fi întâmplat. Ori suntem profesioniști, ori nu mai suntem!

Mai mult, unii studenți sunt îngroziți la ideea de a desena după un model nud. Nudurile ne sperie, încă nu știm cum să reacționăm în fața corpului nostru, ca să nu mai zic de al altora. Observ, cu oarecare tristețe, că am rămas la fel de primitivi că în vremurile alea în privința corpului și sexualității, dar ne-am pierdut naivitatea.

Îl poți urmări pe Alex pe Instagram.