Toate scenariile posibile după ce SUA și Iran s-au bombardat

De la începutul lui 2020, a vuit tot internetul, televiziunile s-au întrecut în burtiere care mai de care mai alarmiste, pe la cârciumi se discuta despre Al Treilea Război Mondial. Un nou episod belicos între Iran și Statele Unite i-a făcut pe mulți să creadă că suntem în pragul unui război pe față, după ce americanii l-au ucis pe unul dintre cei mai importanți generali iranieni, iar Teheranul a răspuns lovind cu rachete obiective americane.

S-a umplut Facebook-ul de analiști care îți explicau cum stă treaba în Orientul Mijlociu și de ce trebuie să te sperie decizia lui Trump. Doar că mulți au pierdut din vedere poate că a trecut doar un pic peste jumătate de an de la precedenta criză majoră, din iunie 2019, când Donald Trump a anulat în ultimul moment lovituri aeriene care ar fi trebuit să răspundă la doborârea unei drone americane deasupra Golfului Persic.

În acest moment nu este deloc clar dacă părțile – și mai ales iranienii – au înțeles că joaca cu focul este într-adevăr periculoasă și vor alege, pe viitor, să caute să își rezolve problemele prin diplomație, sau dacă, din contră, am avut de-a face doar cu încă una din tot mai desele crize dintre cele două țări.

Iranul a bombardat două baze ale armatei americane din Irak și, pentru câteva ore, multă lume s-a gândit că „gata, a-nceput”. Trump avertizase că, dacă iranienii se răzbună pentru uciderea lui Qassem Soleimani, răspunsul Washingtonului va fi unul dur și transmisese că deja sunt luate în vizor 52 de ținte, inclusiv unele semnificative din punct de vedere cultural, ceea ce i-a atras comparații cu Statul Islamic, care a distrus monumente de patrimoniu vechi de sute și chiar mii de ani. Ulterior, însă, administrația Trump a declarat că va respecta acordurile militare și „cultura iraniană”.

Atacul iranian părea să fie de așa natură încât nu doar să justifice represalii ale Statelor Unite, ci și să le facă imposibil de evitat: rachetele cu rază scurtă și medie lansate de Gărzile Revoluționare au o putere de distrugere net superioară celor folosite de milițiile irakiene pentru tirurile lor ocazionale asupra bazelor americane, astfel încât, teoretic, ar fi putut cauza un număr semnificativ de victime. Gândește-te cum a evoluat actualul ciclu de violențe, care în doar o săptămână a dus la cea mai dură lovitură aplicată de americani, vreodată, Iranului. Totul a pornit de la un tir al unei miliții irakiene, Kata’ib Hezbollah, asupra unei baze în care erau și militari americani, pe 27 decembrie, soldat cu moartea unui civil american și rănirea a patru militari. SUA a reacționat bombardând baze ale miliției, care are legături strânse cu Iranul prin Forța Quds, condusă de Qassem Suleimani. Membri ai Kata’ib Hezbollah și ai altor miliții șiite au participat la o demonstrație care s-a încheiat cu un asalt asupra ambasadei americane din Baghdad, apoi Trump a dispus uciderea lui Suleimani, acuzat că ar fi orchestrat atacurile anterioare și că ar fi pregătit altele, mult mai ample.

În această logică a escaladării, un atac de amploare, soldat cu zeci sau chiar sute de morți, asupra a două baze militare americane, ar fi trebuit să atragă un răspuns pe măsură, mai ales că, spre deosebire de situații anterioare (de exemplu atentatele sinucigașe din Beirut, în 1983, când teroriști șiiți au ucis 241 de pușcași marini și 17 angajați ai ambasedei americane), Iranul nu a căutat să își ascundă urmele, ci a lansat rachetele de pe teritoriul său și și-a asumat imediat responsabilitatea.

E clar că iranienii erau obligați să răspundă la omorârea lui Suleimani, pentru a-și păstra credibilitatea externă și internă după atâtea declarații belicoase și pentru că valul de emoție generat de atacul de la Baghdad a fost mult prea puternic – vezi milioanele de oameni care au ieșit în stradă la funeralii. Modul în care au făcut-o, însă, sugerează că a fost vorba de un răspuns demostrativ.

S-a știut destul de repede, în noaptea de 7 spre 8 ianuarie, de unde au fost lansate rachetele, câte au fost, ce obiective au lovit. Au întârziat, însă, să apară și informații despre pierderi suferite de americani sau de irakienii cu care împărțeau bazele, iar până la urmă a fost clar de ce: pentru că nu au fost victime, chiar dacă iranienii s-au lăudat că au omorât 80 de oameni. Această lipsă a pierderilor pare de-a dreptul neverosimilă. Varianta oficială este că sistemele de detecție americane au văzut rachetele iraniene și că, în plus, a existat și un avertisment din partea irakienilor care, la rândul lor, fuseseră informați de iranieni că va avea loc un atac, ceea ce le-a dat timp militarilor să se adăpostească. Totul pare să sugereze că iranienii au căutat să evite victime în rândul forțelor americane. N-ar fi surprinzător dacă s-ar afla că, pe vreun canal de comunicare indirect, un așa numit back-channel, iranienii au transmis chiar și mai devreme ce au de gând să facă, însă e genul de informație care apare după ani de zile – dacă apare vreodată.

Cert este că, în primele ore de după atac, ambele părți au arătat reținere. În locul obișnuitei retorici belicoase, Trump a optat pentru un mesaj liniștitor, „all is well”, iar ministrul iranian de externe, Mohammed Javad Zarif, a anunțat destul de repede că, din punctul de vedere al Teheranului, asta a fost tot. Ulterior, Trump a susținut și o conferință de presă în care a spus că Iranul a dat înapoi – așadar, deocamdată, o escaladare a situației care ar fi putut duce la război a fost evitată. Această reținere arătată de cele două părți în ceasul al doisprezecelea nu a tranșat, însă, nimic. Circumstanțele care au generat criza rămân, în mare, neschimbate, așa că, în continuare, totul e posibil.

Vestea bună este că, în ciuda a ceea ce zic pseudo-comentatorii de prin tabloide sau de la Antena 3, nu are cum să se ajungă la vreun război nuclear sau mondial. Iranul nu are cu ce să poarte un război nuclear și chiar și dacă ar fi lăsat să fabrice arme nucleare, i-ar lua ceva timp până să o facă. Însă Trump a spus clar că o astfel de variantă este exclusă și, dincolo de americani, israelienii nu vor permite vreodată ca țara care a jurat că îi aruncă în mare să obțină astfel de arme.

În ceea ce privește războiul mondial, Iranul nu are cu cine să îl ducă, pentru că nicio mare putere nu s-ar lupta cu Statele Unite (care au, de departe, cea mai puternică armată din lume) de dragul ayatollahilor.

Vestea proastă e că un război convențional încă ar putea avea loc. Nu este deloc clar că iranienii chiar au terminat cu răzbunarea lui Suleimani – pentru că nu a avut loc nicio răzbunare, doar s-a consumat ceva muniție. Liderul suprem religios, marele ayatollah Ali Khamenei, a plâns la funeraliile lui Suleimani, ceea ce înseamnă că a resimțit și personal lovitura americană, cum probabil că au resimțit-o și o parte dintre colaboratorii apropiați ai generalului. Poate că Khamenei nu are de gând să lase lucrurile așa, dar așteaptă un moment mai prielnic. Trump a arătat că este dispus să meargă destul de departe, așa că ar fi fost irațional să fie provocat prea tare. Acum că Iranul a zis că gata, a dat replica, poate să revină la vechile strategii, să atace prin forțe proxy pentru a putea pretinde că nu a avut nimic de-a face cu atacurile respective.

Este suficient să te uiți un pic la ce s-a întâmplat de-a lungul timpului pentru a vedea că orice loc poate reprezenta un obiectiv, indiferent că se află în America de Sud, Africa, Europa sau chiar și în Statele Unite. Rețelele clădite de Suleimani până la Mediterană și în zona Golfului rămân, în continuare, în picioare în regiune, unde sunt suficiente baze americane care pot fi vizate. Un prim semnal a fost dat, deja, în Irak, unde liderul uneia dintre cele mai feroce miliții, Asaib Ahl al-Haq, care a lansat în anii 2000 numeroase atacuri asupra forțelor americane, a amenințat cu represalii separate de cele iraniene. Indiferent care ar fi varianta aleasă, urmele nu pot fi niciodată ascunse complet. Odată ce va fi clar că este Iranul, lucrurile pot degenera la fel de repede ca în cazul atacului din 27 decembrie și de data aceasta s-ar putea merge mai departe, pentru că nimeni nu ar mai avea încredere în promisiunile de reținere.

În eventualitatea acutizării unui conflict, s-ar intensifica atacuri teroriste sau ale milițiilor similare cu cele care l-ar declanșa. Acestea ar fi probabil dublate de atacuri cibernetice, asta dincolo de luptele convenționale propriu-zise între cele două armate, care ar fi costisitoare pentru ambele (dar mult mai costisitoare pentru cea iraniană).

Istoria recentă arată că te poți aștepta, însă, și la evoluții globale, inclusiv o criză economică: în septembrie, într-un atac revendicat de milițiile șiite Houthi, dar atribuit Iranului, Arabia Saudită și-a pierdut jumătate din capacitatea de producție, ceea ce a dus, pentru scurt timp, la o creștere cu 20% a prețului petrolului. De la o majorare a prețului la o criză economică e doar un pas.

În mod ideal, faptul că s-a ajuns la un pas de război ar putea să încurajeze Statele Unite și Iranul să opteze pentru diplomație, mai ales că, probabil, se vor intensifica și presiunile comunității internaționale în acest sens. S-ar putea ajunge chiar și la o renegociere a Acordului nuclear și o nouă formulă care să răspundă pretențiilor americane.

Europenii vor să intre pe enorma piață iraniană (ceea ce nu prea pot face cât timp sunt sancțiuni americane), chinezii și japonezii depind de petrolul din Golf și nimeni nu vrea un război. Americanii au văzut că Iranul are capacitatea de a le lovi, cu precizie, bazele din regiune și a trecut prea puțin timp de la războiul din Irak – ca să nu mai vorbim că cel din Afganistan continuă – ca să se angajeze într-un nou conflict major în Orient.

Iranul are două mari motive să se arate conciliant. În primul rând, sancțiunile americane – pe care Trump tocmai a anunțat că le va înăspri – sunt tot mai costisitoare pentru economia sa, iar asta îl destabilizează și politic și social, după cum s-a văzut la protestele declanșate în noiembrie, anul trecut. Regimul a ucis între câteva sute și 1500 de manifestanți și a arestat alte câteva mii pentru a aduce situația sub control. În al doilea rând, prin uciderea lui Suleimani, Trump a arătat că este dispus să recurgă la forță pentru a apăra interesele americane și că nu vor mai fi tolerate, ca până acum, atacuri menite să exercite presiuni asupra Washingtonului și să îl facă să cedeze.

În scenariul ideal, Iranul va înceta să caute să controleze regiunea prin milițiile aliate, acestea vor alege calea politică în Irak, Liban și Yemen și asta ar ajunge să influențeze chiar și situația din Siria unde Assad, fiind lipsit de sprijinul militar al principalului său aliat regional, va fi nevoit să accepte și el un compromis politic. Pace-n Yemen, pace-n Siria, pace-n Irak.

Posibilitatea ca scenariul ideal să devină realitate în viitorul apropiat este chiar mai mică decât cea a celui mai negru scenariu. Cel mai probabil, lucrurile vor rămâne, în mare, la fel. Uciderea lui Suleimani i-a adus regimului ayatollahilor o gură de oxigen, o mobilizare a unei părți din populație împotriva inamicului extern, ceea ce diminuează șansele unei noi mișcări de protest sau pe ale reformiștilor.

Teheranul nu are niciun motiv să renunțe la sfera sa de influență din Golf și din Levant, care-i asigură pârghii prin care își poate urma obiectivele. Este vorba de obținerea unei adâncimi strategice care să îi permită să iasă din dubla încercuire în care se află, mai întâi cea a americanilor, prezenți peste tot în regiune (Afganistan, Irak, Golf etc.), apoi cea a sunniților majoritari în lumea musulmană. Este vorba, însă, și de exportul revoluției islamice, care ține de esența regimului instaurat de Ruhollah Khomeini. În plus, și dacă regimul de la Teheran ar decide mâine să își abandoneze pozițiile și forțele proxy din Orient, e greu de crezut că zecile de mii de luptători ai milițiilor vor depune armele, că Hezbollahul, Organizația Badr, Kata’ib Hezbollah, Asaib Ahl al-Haq sau forțele Houthi vor renunța la puterea pe care o au și la avantajele economice și politice.

În cel mai probabil scenariu, Iranul va renunța – cel puțin pentru o vreme – la provocări prea fățișe. Retorica regimului va rămâne, însă, neschimbată. În Siria și în Yemen nu va fi nicio răsturnare de situație, iar în Irak șiiții pro-iranieni vor cere retragerea americană și vor căuta să rămână forța dominantă, la fel ca și Hezbollahul în Liban (în ambele țări trebuie ținut cont, însă, de mișcările de masă anti-sistem).

Și jocul de-a șoarecele și pisica va continua.