Cinci tipuri de bogați pe care i-am întâlnit în avion ca însoțitoare de bord din România

Sunt oameni bogați sau destul de cunoscuți care, dacă n-ai ști cine sunt, ai zice că-s oricare alt pasager. Chiar mi s-a întâmplat să nu recunosc câțiva tocmai pentru că au fost discreți. Dar mulți caută confort și răsfăț, de la locuri la first class sau business la avioane private și cerințe care mai de care mai abracadabrante.

Singurele diferențe, din punctul de vedere al unui însoțitor de bord, între un pasager obișnuit și unul care își permite lux obscen sunt banii și notorietatea de care ultimul poate să profite sau nu. Altfel, oameni suntem cu toții și de atitudini mai mult sau mai puțin deplasate am avut parte în mod egal de la toți. Avantajul e că de la oamenii bogați înveți diverse chestii utile în viață pentru bunăstarea proprie pentru că, prin prisma meseriei, ai acces la tot ce își comandă, care de obicei ori e în exces, ori chiar îți laudă personal diverse lucruri.

Șampanie Cristal, Saperavi - până să devină trend la noi, votcă rusească cu un domnitor pe ea, herpes de la cât caviar au băgat, toate mâncărurile arăbești pe vremea când în București era doar un singur restaurant de profil, plus ultimele colecții de haine și accesorii pe care le vezi prezentate live pe culoarul avionului ca pe podium.

Așa că îți povestesc mai jos despre cinci categorii de oameni VIP sau aproape sau deloc, dar care se vor VIP, și peste care am dat în zborurile mele.

Fie că sunt asistenți sau consilieri personali, staff diplomatic, bodyguarzi, machioze, maseuze, coafeze, oamenii ăștia sunt prin extensie niște pasageri care nu neapărat fac ținta unui tratament special, dar de multe ori se comportă ca atare, cu un exces de zel care face toți banii. De multe ori acționează ca purtători de cuvânt și scut uman între tine și adevăratul personaj important. Câteodată chestia asta e utilă, pentru că îți dau detalii esențiale despre diversele doleanțe pe care le-ar putea avea VIP-ul. De obicei nu trebuie să-i cauți, că te găsesc ei să-ți explice câte orhidee japoneze ar trebui să aibă Alteța Sa în dormitor și cam la ce intensitate ar trebui să miroasă.

Unii sunt foarte de comitet și cam copleșiți de cantitatea de muncă pe care o au de făcut, drept pentru care empatizează și colaborează eficient cu însoțitorii, ca să facă treaba bună și să fie toată lumea mulțumită. Regula des întâlnită: cu cât e mai de gașcă și mai abordabil un asistent personal, cu atât e foarte probabil ca VIP-ul să fie unul pretențios. Cu cât e mai afectat și mai cusurgiu, cu atât VIP-ul e un personaj mai relaxat și fără nu știu ce dorințe imposibile, doar că primul trebuie să-și justifice cumva existența.

Mi s-a întâmplat să zbor cu un îndrăgit cantautor de șlagăre internaționale și prima cu care am avut de-a face a fost asistenta lui personală. Care, când făcea referire la șeful ei, îi spunea pe numele întreg, iar la sfârșit adăuga „junior întâiul” ceea ce îi dădea ei un aer ridicol. Când am auzit toată titulatura asta pompoasă, de parcă eram la jubileul reginei, mă-ntrebam cu colegele despre cine naiba vorbește.

Ăștia sunt o treaptă ierarhică mai sus, rudele sau prietenii. Adeseori mulți și gălăgioși, fac haos și mizerie.

Pe o cursă îl întorceam pe un VIP împreună cu gașca din vacanță, toată lumea la șlap, bermude, ochelari de soare și altă companie feminină decât cea de la plecare. Ei nu vorbeau engleză, eu nu vorbeam limba lor, da' tot mă chemau să-mi povestească despre cum au petrecut. Personajul principal era singurul în blugi și cu o privire compătimitoare în direcția mea, de altfel și cel mai decent dintre ei. A încercat să le potolească entuziasmul și să-mi traducă ce ziceau ăia de zor și mă tot trimitea să-i aduc apă, ca să mă scape de asalt. Unul dintre ei s-a apucat să-mi arate poze de la plajă, din piscină, din excursie și din dormitor cu două domnișoare. Cred că s-a văzut cum m-am schimbat la față, că VIP-ul meu s-a încruntat brusc și a început să se răstească la ăsta cu pozele, după care și-a cerut scuze. Băiat foarte de treabă, păcat că-l strica anturajul.

Actori, cântăreți, oameni de televiziune, sportivi, jurnaliști, DJi, scriitori, cam toată protipendada intens mediatizată cu hachițe și atitudini diverse. Pe unii i-am recunoscut pentru că voiau să fie recunoscuți, pe alții abia i-am observat pentru că nu-și doreau lucrul ăsta.

S-a nimerit ca unii să fie foarte comunicativi și umani, să vină cu CD-uri cu muzica lor, cărți sau tricouri și mingi semnate, pe care să le împartă echipajului, autografe sau chiar invitații la evenimente. Gesturi mișto pe care le făceau din considerație, nu pentru că ar fi trebuit.

Unii dintre ei mi s-au nimerit în bucătărie. Fiind obișnuiți cu zborul și fâțâiala continuă, se comportau în avion ca la ei acasă. Am pățit să vrea să-și facă singuri cafelele sau să-și pună mâncarea la încălzit, ca să nu ne deranjeze.

Alții, în schimb, au încercat să profite de statutul lor ca să obțină gratuități și servicii pentru care nu plătiseră. Ori un loc mai bun, ori ceva gratuit cum ar fi niște șampanie, ori puneți-mi și mie bagajele astea undeva. Ideea e că, dacă nu plătești, nu primești, nu contează cine ești.

Altădată am zburat cu o vedetă care părea suficient de înțepată, inabordabilă, extravagantă și sarcastică. Întâmplarea făcea că rămăsese fără bagaje din motive de încurcătură și trebuia să ajungă la un eveniment. Mă așteptam să facă un mare scandal și un mare show, pe bună dreptate. În loc, mi-a povestit necăjită ce a pățit, concluzionând cu tradiționalul:

„Asta e.” Și: „O să merg îmbrăcată cu ce am pe mine. Mă-ntreb doar cine a găsit bagajele, unde s-o duce cu pălăria și hainele mele, că erau făcute pe comandă.”

La capitolul doleanțe și servicii sunt câteva proceduri standard care se respectă când ai un pasager important. Băutură de bun venit, șervete umede din material, crănțănele de toate soiurile, aranjamente florale, produse cosmetice, mâncarea pe care o comandă în funcție de preferințe, alergii, religie. Întotdeauna mai multe feluri de mâncare, cu aperitiv, fructe și desert incluse. Băuturi alcoolice și răcoritoare. Jocuri, ziare, filme.

Îmi aduc aminte că pasagerii cu care zburam la un moment dat au comandat șampanie Cristal, mai multe cutii. Era prima oară când vedeam așa ceva, iar șefa de cabină avea grijă de sticlele alea ca de ouăle Faberge. Am pus o parte la rece, iar înainte de venirea pasagerilor, care nu erau mulți, șefa ne-a lăsat pe mine și colega mea să primim musafirii. Ne-a zis atât: „Când vedeți că vin, pregătiți și voi șampania”.

Zis și făcut, când i-am văzut că vin, am desfăcut toate sticlele, deși una ar fi fost mai mult decât suficient și am servit maximum cinci pahare. Când s-a întors șefa noastră, am crezut că face apoplexie. Prin pregătitul șampaniei voia să zică s-o scoatem de la rece p-aia pe care aveam de gând s-o desfacem și să punem alta în loc, nu să desfacem patru sticle. Atâta muștruluială nu mi-am luat nici când am făcut pipi pe mine la serbare. De la: „Ce credeați, că vine Revelionul?” la „Acum ce-o să le mai punem în pahare? Scuze de câteva mii de euro?”.

Norocul fusese că păstrase jumătate din sticle în cutii și nici pasagerii nu s-au prea înghesuit la șampanie, așa mica noastră năzbâtie a trecut neobservată.

Pe o cursă am avut două vedete, destul de sumar îmbrăcate, aranjate, parfumate. Aveau locurile lângă un pasager atât de simplu după vorbă, după port. Când a văzut că cele două grații se așază lângă el, pasagerul meu era tot numai ochi și dinți. Până după decolare, s-a tot băgat în seamă cu ele și eram atentă să nu devină totuși prea insistent și să le deranjeze. Dar păreau că se-nțeleg, iar la service el s-a oferit să le cumpere ceva de băut, de mâncat, ce voiau ele.

„Sunt cel mai norocos bărbat din tot avionul, lăsați-mă să vă scot măcar la o cafea aici.”

Ele s-au amuzat și n-au acceptat să le plătească consumația, ba mai mult, i-au făcut ele cinste.

„Domnul este foarte drăguț, plătim noi tot.”

Dintre toți pasagerii VIP, ăștia sunt preferații mei. Zborul cu avionul înseamnă în cazul lor o călătorie din A în B fără prea multe pretenții. Prezența mea în zonă era arareori solicitată pentru că în cazul delegațiilor oficiale aveau de discutat despre interesele mari de la mijloc și atunci indicat era să-ți vezi de treabă prin altă parte.

Dar am avut și pasagerul problemă. Om de afaceri, politician, oligarh și nesuferit. Mă treceau frisoanele când zburam cu el, că era etern nemulțumit. Comanda omletă, ajungea în avion, voia ouă ochiuri. Dacă îi dădeam salată, voia legumele separat. Dacă aveam mâncare, de ce am comandat de mâncare, că el nu mănâncă. Nu era agresiv sau nepoliticos, ci încruntat, foarte mofturos și etern nehotărât. Când îl întrebam ce i-ar plăcea, ca să nu mai avem discuții, îmi răspundea: „Ceva bun”.

Pe lângă asta, avea un obicei groaznic de a întârzia. Zicea că vine la patru după-masa, ajungea la zece seara. De câteva ori l-am așteptat și a anulat zborul, după ce stătusem în avion ore întregi. Schimba orele de decolare ca pe șosete. Era foarte complicat să-i faci pe plac, mai ales că având un catering special compus din „ceva bun”, după câteva ore de stat, trebuia schimbat meniul. Am pățit să ajungem cu el la destinație, trebuia să stăm câteva zile, n-am intrat bine în camera de hotel, s-a răzgândit că vrea să se întoarcă.

Partea bună cu el că, oricât era de ciufut, nu făcea reclamații și toată lumea știa că nu-i convine niciodată nimic, așa că mă obișnuisem că n-are ceva personal cu mine. Cred că singura dată când l-am văzut zâmbind a fost când a venit cu cateringul lui dintr-o destinație anume și mi-a zis: „Asta e mâncare adevărată. Ai încercat vreodată?”.

I-am zis că nu, era prima oară când ajungeam acolo, dar a trebuit să plecăm repede că iar se sucise. „A, trebuie neapărat să mănânci!”

Așa că a început să îmi aleagă el diverse și mi-a făcut un platouaș pe care l-am hăpăit în bucătărie. Habar n-am ce-am mâncat, dar era excelent. După care mi-a explicat și ce vinuri din zona respectivă sunt bune. N-a mințit și acum îmi cumpăr din alea.

Am mai avut ocazia să zbor cu o doamnă politician care mereu făcea circ. Țin s-o menționez pentru că, pe lângă circ, a adus insulte și echipajului și companiei, lucru de care rar am avut parte de la VIP-uri. Tot așa, etern nemulțumită, mai mult țipat decât vorbit, că până și colegii de delegație se uitau jenați când o apucau pandaliile.

După o aterizare s-a ridicat bombănind de pe scaun și a început să comenteze din ce în ce mai vocal că ce durează atât să vină scara la avion, că de ce vine scara și nu burduf, că nimeni nu e în stare de nimic. Drept pentru care am tras perdeaua și a rămas vociferând în legea ei până la debarcare.

Ăștia toți au citit Secretul sau alte cărți și citate motivaționale care te-ndeamnă să te porți ca și când ai fi cineva, chiar dacă nu ești și într-o zi poate ți se-ntâmplă să fii. Doar că până atunci trebuie să te convingi pe tine și pe ceilalți că ești miez. Cum faci asta? Mișcări teatrale și gesturi afectate, vorbit din vârful buzelor și grijă exagerată pentru obiectele personale și mediul înconjurător.

Un om care-și permite lux se va comporta absolut normal și degajat, pentru că luxul face parte din cotidian. Un om important n-o să vină niciodată la tine să-ți spună cât de important e el. Dacă vrea să știi, o să aibă grijă să afli cu mult înainte să ajungă în avion.

Importantul închipuit o să apară direct de la îmbarcare cu o doleanță pasiv-agresivă: „Sper că aveți suc de guave, mâncare fără gluten, alune calde, apă minerală parțial decarbogazificată și-un praz verde”.

Chiar dacă avem ceva din toate astea, eu zic mereu că n-avem, că mă amuză tragedia care începe.

După care importantul închipuit va dori să stea în altă parte pentru că: „M-am grăbit când am cumpărat biletul și am uitat să rezerv aici, în față sau unde e mai mult spațiu la picioare”.

Logic că nici acolo nu mai avem loc chiar dacă nu stă nimeni, că mangleala ieftină nu impresionează pe nimeni și fiecare pasager trebuie să-și păstreze locul de pe bilet din motive de siguranță. Când vede că nu merge așa, importantul închipuit trece la artileria grea:

„Știți, eu sunt X.”  Sau în disperare de cauză: „Știi cine sunt eu?”

Deja când recurge la retorica asta, e ultima mână pe care o joacă la bluff. Nu e decât un pasager care se agită aiurea și pretinde că e ruda unui prieten al unei surori d-ale:

„Cum îl cheamă pe comandant?”

Nu știu, eu n-am fost informată de niciun pasager special, îmi pare rău.

Urmează neprețuitele că ba e cald, ba e frig, covrigul e prea moale, scaunul prea tare, n-am loc d bagaje, totul culminând cu:

„La banii pe care-i cereți, n-o să mai merg niciodată cu compania asta.”

Sper că mi se citește tristețea din priviri, mai ales că nu-mi place să fiu mințită-n față.