Tinerii artiști care-ți arată ce s-a ales de „visul american" al românilor

Să zicem că ești un artist contemporan în România și te-ai săturat să-ți expui toate lucrările în aceeași sufragerie – unde nu doar dormi, mănânci și produci, dar te și ocupi de un spațiu care oferă vizibilitate inclusiv artiștilor mai tineri sau abia ieșiți de pe băncile facultății de arte. Ce faci? Pleci în locu’ potrivit, dacă n-ai avut norocul să te naști acolo.

Sau cel puțin, pe ideea asta a apărut proiectul „iMigrate. The Biology of Transition”, o inițiativă prin care patru artiști români din colectivul independent E T A J — Mircea Modreanu, Ilina Schileru, Lucian Sandu Milea și Răzvan Năstase — fac aproape pe genunchi, în gările și aeroporturile de pe drum, o serie de lucrări care urmează să fie expuse la Galeria Durden and Ray din Los Angeles. Subiectul? Drumul migranților români spre America.

Înainte de vernisaj au cinci zile la dispoziție în care Mircea să facă o sculptură din ipsos de doi pe doi, Ilina să-și transpună toate testimonialele luate pe avion în desene, Răzvan să facă cianotipia pentru jurnalul foto de călătorie, iar Lucian să asambleze lumile trasate pe oglinzi, în deplasare. Dacă ai cel puțin un prieten artist îndepărtat sau ai dus măcar un film tras în Vamă la developat, ți-e deja clar că nu prea le rămâne timp de nimic altceva.

Ce șanse reale au să pună pe picioare o expoziție în cinci zile și de ce își asumă acest risc pe banii lor, mai ales că Los Angeles nu e tocmai un loc ieftin?

Înainte să-și facă bagajele pentru SUA, i-am întrebat dacă e comun printre artiști să aibă mai mare încredere în visul american (sau vestic) decât în șansa de a reuși ca artist în România. 

Mi-au spus că e posibil să fii artist și în România, dar cu o condiție, adaugă Mircea imediat: „trebuie să ai bani”. Sau, conform Ilinei, măcar „să poți convinge oameni cu bani de calitățile tale”. Ei n-au reușit, pentru că la noi sunt destul de puțin colecționari, iar cei care și-ar permite să investească în artă, dar nu se pricep neapărat, preferă să cumpere la sigur, ca să-și scoată măcar investiția inițială. Într-un cuvânt, e complicat.

În primul rând, tre’ să termini trei ani de facultate, dar dacă intri la bursă măcar scutești banii de taxă. Problema e că după ce intri va trebui să investești. Doar la cromatologie dai doișpe lei pe o foaie, trei lei pe un creion și-ți mai trebuie minimum cinci tuburi de culoare (roșu, galben, albastru, alb și negru), care vin cam patruzeci de lei bucata. Asta la un singur curs și evident că nu le cumperi o dată pe an.

Dacă ești norocos, te țin părinții pe banii lor toată facultatea. Dacă nu, îți trebuie și bani de cămin sau chirie. La master e același lucru. Scoți o diplomă sau două, dar ca să fii artist până la capăt, trebuie să și produci, nu doar să ai o specializare. Alte materiale, alți bani. 

Să zicem că te-ai acoperit până aici — acum vrei să expui și găsești o galerie dispusă să te expună. Dar UAP, de exemplu, deși pune la dispoziție spații pe care le poți folosi pentru asta, îți cere undeva la două sute de euro pentru două săptămâni de atârnat tablourile pe pereții lor. Mircea povestește că în toate etapele astea ai nevoie de bani, așa că cea mai realistă soluție e să lucrezi. Iar ca să le poți face pe amândouă în paralel, merge doar dacă ești rezistent la oboseală sau îți găsești o sursă de venit în format freelance.

Ei așa și-au făcut banii. Ilina a lucrat la două case de licitații, și-a deschis o firmă de design grafic și a lucrat cu imigranți musulmani, în special copii și femei, cărora le-a găsit spații unde să-și expună lucrările. Mircea stă toată ziua pe schele, la patruzeci de grade, ca să facă murale. Răzvan câștigă din foto-video. Lucian e arhitect și acum face o catedrală în Craiovița. 

Niciunul nu a mai locuit până acum în străinătate, în afară de Mircea, care a mai plecat cu Erasmus pentru șase luni, în Italia. Dar ca artist român, ți se întâmplă des să auzi că poate te-ai vinde mai bine prin Germania. Sau că piața de artă contemporană din Italia e mai în ton cu ce faci tu. Oriunde, dar nu în România. 

Problema lor nu era neapărat că nu aveau unde să expună. În 2017, Mircea și-a cumpărat un apartament în Piața Romană pe care l-a transformat în galeria independentă E T A J, unde face de atunci expoziții o dată la două săptămâni, la care vin în medie câte o sută de oameni. 

Chiar și cu toți pișcotarii de la vernisaje, care vin mai mult pentru un loc de socializare și un pahar de vin și mai puțin pentru artă în sine, e ceva lume. Poate că să expui într-un apartament nu e neapărat ce-ți imaginai când te gândeai la ce vrei să faci când vei fi mare, dar când l-am întrebat pe Mircea ce avantaje ai dacă expui într-un spațiu independent, răspunsul a fost destul de simplu: „Galeria comercială vinde și expune doar artiștii care se pot vinde”. 

Să semnezi un contract cu o galerie presupune să ai și un galerist în spate care să-ți cam spună ce să faci, cum s-ar vine mai bine lucrările tale. „Acolo e business”, cum ar spune Ilina. Multe dintre ele sunt și afiliate politic și poate ești unul dintre artiștii care e atent și la treaba asta. Sau, dacă nu ai deja niște premii în spate, e posibil nici să nu te bage în seamă. 

În schimb, spațiile mari urmăresc spațiile mai mici, independente, care lucrează inclusiv ca o rampă de lansare, așa cum sunt și E T A J sau spațiul Ilinei de la MȚR, tot un artist-run space de care a devenit responsabilă după ce a trecut acum câțiva ani pe acolo să facă niște poze. 

S-a întrebat de ce nu face nimeni nimic cu toate sălile alea proaspăt renovate, așa că a aplicat la un proiect de finanțare. După ce i-a propus proiectul directorului, i s-a spus că mereu și-au dorit un spațiu dedicat artei contemporane, însă nu puteau să îi dea o sală nouă, ci una de mult nefolosită. Au stat trei săptămâni doar ca să debaraseze MȚR +C de cutii și hârtii, l-au renovat cu vopsea expirată de la Policolor și au început să expună și acolo.

Dar tocmai pentru că tot auzi că iarba e mai verde la americani sau că poate reușita în a vinde ține de unde vinzi, nu de ce vinzi, cei patru artiști și-au propus să afle, printr-o experiență la prima mână, cât succes poate avea un expozant român pe alt continent. Vor face și un jurnal video prin care să documenteze întreaga experiență.

„Avem inclusiv o latură satirică la tot proiectul ăsta, ne folosim de acea imagine a artistului român care vrea și el să plece din România ca să-și facă numele în altă parte. Știi cum e, nu e nimeni profet în țara lui”, explică Ilina, care a scris proiectul. Tot ea spune că mizează și pe nota de exoticism cu care ne privesc străinii, dar și pe modul în care se raportează românii la LA. Ce-și doresc e fix să integreze acest șoc cultural în lucrările pe care le vor expune și să vadă prin camera de filmat care e diferența între America pe care o vedem în filme și ce se întâmplă în mod real acolo.

Cât despre ambiția de a pune o întreagă expoziție în picioare în paisprezece ore pe avion și cinci zile în Los Angeles, asta s-a întâmplat mai degrabă din nevoie. La banii pe care îi au, nu își permit să transporte artă nici dus, nici întors, așa că se vor rezuma la cele douăzeci și trei de kilograme de bagaj. Oricum, nu te lasă pe avion cu diluant de ulei sau fixativ pentru cărbune. Așa că faci ce poți, când poți – cu resursele care-ți încap în valiză. 

Expoziția încearcă să adune cât mai multe perspective asupra migrației, pornind de la milioanele de români care au sperat la „visul american”, iar arta celor patru va fi rezultatul unor scurte interviuri cu călătorii întâlniți în avion sau în aeroporturi și a unor discuții despre despărțire și renunțare.

Ideea proiectului le-a venit acum trei ani, când au luat la mână toate spațiile artist-run din State și au început să le trimită mail-uri. Le-au răspuns niște băieți din New York, dar din lipsă de resurse, nu au putut pleca nicăieri atunci. Ulterior, au plecat cu duba din România la Stockholm pentru târgul Art Supermarket. Și acolo au făcut tot ceva satiric. Mai exact, au avut o tarabă care, de la distanță, arată cam la fel ca alea pe lângă care treci în drum spre munte, cu de toate. Când te apropiai, vedeai însă că merele de la taraba lor erau de fapt făcute din ipsos și aveau dinți de Dracula. 

Acolo au atras atenția unui american de la Galeria Durden and Ray, care i-a invitat să expună alături de ei, pentru că erau deja specializați pe colaborări cu artiști europeni. Atunci a venit întrebarea „cine își asumă să facem echipă și să plecăm pe banii noștri?”.

Au rămas ei patru. Nu-și propun cu adevărat să emigreze, dar vor să facă această simulare prin „iMigrate. The Biology of Transition”.