Ce-am învățat despre turiști străini, droguri și litoral din filmele vechi românești

Îți amintești de weekendurile alea amărâte la Mamaia sau Vamă, în care-ți promiteai că e ultimul an în care o să arunci bani grămadă ca să stai în mizerie. Și să și înoți în ea. Bine, cu banii pe care-i spargi într-un weekend supraaglomerat în Vamă te poți lăfăi bine mersi pe la spanioli sau italieni, ca să nu mai zic de bulgari, unde ți se pare deja că totul e aproape moca. Ca să nu pui mereu aceeași placă și să visezi la cai verzi în Bora Bora, în timp ce te prăjești autohton, o să-ți arăt că se putea și mai rău.

Au fost niște vremuri în care făceai plajă întins pe prosopul din dotare, fiță era să mergi la spectacol de varietăți, Loredana Groza era megastar, iar Kentul și whiskey-ul se puteau cumpăra doar din magazine speciale, pe valută.

Noroc cu filmele vechi românești, că poți afla cum era pe la mare în comunism și imediat după căderea lui și-atunci n-o să ți se mai pară chiar nasol când mergi acolo, ca-n fiecare an, de vineri până luni. Eu le-am urmărit pe câteva dintre cele mai cunoscute – alea apreciate și acum de poporul care a prins comunismul, ca să-mi aduc aminte de vacanțele comuniste alături de ai mei, la Neptun sau la Jupiter, când cel mai spectaculos lucru de pe plaje era poza cu maimuța.

E-n folclorul românesc vorba: „Întorci capul ca după mașini străine". Până să explodeze traficul în Capitală, și nu numai, Dacia era la putere, stăteai la coadă și pentru ea, iar astea mai străine erau pentru securiști, apropiați ai partidului și diverși „acceptați" ai regimului. Dacă nu ești născut cel mai târziu în anii '80, probabil că nu vei înțelege ce-ți spun aici.

Limuzina Buick decapotabilă, cu care baștanul din „BD la munte și la mare" plimbă gagici prin Mamaia chiar nu se pupa cu Daciile triste în care te-ai plimbat tu și-ai tăi. Bine, dacă e să păstrăm adevărul istoric, mașina asta americană folosită într-un film din anii '70 era o vedetă în sine și aparținea statului, mai exact studioului cinematografic de la Buftea. Dar ce-i clar e că și comunistele erau sensibile la vreun Irinel Columbeanu al vremurilor, cu mașină străină și dolari în portofel.

Valiza cu dolari în jurul căreia se învârte toată acțiunea din filmul „Nea Mărin miliardar" e poate cel mai tare personaj din film. Ea și alte bonusuri pentru turiști și baștanii regimului. De ce, te întrebi? Păi, gândește-te când ai văzut ultima oară un dolar. Sigur ai prins vremurile în care toată lumea își schimba economiile în moneda americană, asta ca să nu țină banii la saltea sau să-i pună la CEC, dar și acum e o monedă cât de cât exotică, dar mai ales atunic.

Înainte de Revoluție, să ai valută-n casă și în buzunare era extrem de periculos și nu din cauză că te puteau ușura hoții de ea. Bătea la ochi și te puteai trezi cu oamenii ăia de la Securitate peste tine, care să te întrebe dacă îi poți justifica. Cu alte cuvinte, nu oricine avea dreptul să aibă dolari și nici nu vreau să mă gândesc ce se întâmpla dacă o mătușă din străinătate ți-i trimitea prin poștă. Asta dacă nu cumva erai turist străin, iar la mare chiar erai încurajat să-ți cheltuiești verzișorii în magazinele alea cu plata în valută și cu marfă din aia distinsă.

Așa că-ți dai seama ce-a explodat în sufletul românilor când un oltean cu vagi maniere pentru lumea bogaților plimba fără jenă dolarul dintr-o parte în alta pe litoral. Desigur, la final e erou și îl învață pe american cum se face treaba, neaoș. Tot el, omul simplu, ajunge și-ntr-un magazin pentru turiști. Bani pentru el avea, dar se știe că omul liber din comunism nu irosește banul pe prostii.

Întrerup puțin drumul prin comunism pentru filmul „Miss Litoral". Nu știu dacă îți amintești acea tunsoare oribilă cu chică, care vine imediat, în topul ratărilor stilistice, după tunsoarea castron, dar ideea e că, pe la sfârșitul anilor '80, era mare lucru să ai părul căprit în felul ăsta. Bine, românii de-abia scăpați din comunism luau de bun orice devenea deja demodat în afară, dar cel mai trist era să vezi fete mișto tunse așa. Ca Anca Țurcașiu, nici mai mult nici mai puțin decât aleasă Miss Litoral.

Tot din filmul ăsta din 1990 mi-am adus aminte de o altă obsesie a vremurilor, fără să mă pronunț dacă era mișto sau lame. Lambada, melodia aia a unei trupe braziliene, care mi-a marcat copilăria din trei motive: mă chinuiam să învăț dansul și nu-mi ieșea, voiam fuste din alea cloș care se învărteau mișto și nu înțelegeam nici moartă ce zicea femeia aia în limba ei portugheză. În anii '90, în discotecile alea semi-comuniste de la mare, hipsterii vremurilor doar asta dansau. Cu sau fără tunsoare cu chică.

Nu zic că filmul „A doua cădere a Constantinopolului" are mare legătură cu marea noastră, dar discotecile sigur au. Și atunci oamenii mergeau la mare ca să se facă praf în discoteci, să agațe și să și-o tragă, iar prin 1994 asta însemna să o arzi prin Vox Maris. Dacă ai prins anii ăștia, te paște o nostalgie serioasă atunci când vezi jocul ăla de lumini de discotecă, discul ăla argintiu agățat în mijlocul tavanului sau pachetul de Kent de pe masă.

A, da, și ringul plin de oameni care se agită de mama focului pe un șlagăr din ăla românesc, de parc-ar dansa pe cine știe ce piesă funk sau ce fel de muzică rupea pe-atunci. Vorbesc de vremurile în care se sta cu un pahar de pepsi în față chiar și o oră și-n care Cătălin Botezatu încă dansa cu femei.

Dacă ai peste 30 de ani, sigur ții minte faza aia cu litoralul românesc plin de turiști străini, nemți în special. Azi îi mai găsești, răzleț, prin Vamă sau la 2 Mai, dar p-atunci, zic bătrânii, veneau numai grupuri-grupuri și stăteau cu săptămânile prin Neptun, Olimp sau Mamaia. Uite, tot în „Nea Mărin miliardar", filmat în 1979 la hotelul Vega din Mamaia, ne arată cum bubuia litoralul de străini.

Probabil lor le erau rezervate și camere din alea bune cum am văzut în film, care veneau la pachet cu room service și cameristă. Prin anii ăia, cine auzise de așa ceva? În primul rând, însuși miliardarul este american. Apoi, bine plasate prin holurile hotelului sau la plajă, în costume de baie din alea încă prea îndrăznețe pentru gusturile comuniste, erau blondele nemțoaice sau suedeze.

Și da, încă de pe-atunci veneau la agățat de româncuțe impresionabile italieni din ăia pe care-i vezi și azi pe la mare, la noi. Ăștia, cel puțin, au rămas fideli stațiunilor de la noi, pentru că „serviciile" (și nu alea hoteliere) sunt la fel de ieftine și de bune. Tot pentru străini erau pregătite și serile alea, să le zic festive, din cluburile hotelurilor, cu românce în chiloți și pene, încercând să danseze french cancan și Ricky Dandel maestru de ceremonii.

Dacă te plângi că azi n-ai loc să mai stai nici măcar în fund pe plajă, stai să vezi cum era pe vremea părinților tăi. „BD la munte și la mare" a fost filmat în '70 și scenele de pe plaja din Mamaia seamănă cu alea virale de pe net, cu chinezi sufocați la marea lor. Românii în slipi din ăia mici se înghesuie pe cearșaf sau prosop unul lângă altul, de parcă n-ar vrea să irosească niciun petic de nisip.

De ce era atât de aglomerat? Poate pentru că, p-atunci, încă nu se sictiriseră de litoralul românesc și toți își făceau concediile în același loc. Iar șezlongurile încă nu se născuseră la noi, le admiram doar în filme. Ăia mai răsăriți erau, totuși, ușor de recunoscut pe nisip. Aveau umbrele, scaune pliante și saltea gonflabilă, pe care o umflau cu pompa de la mașină.

Tot în filmul ăsta apar și drogurile consumate de un cetățean român: „prafuri pentru ulcer". Toarnă prafurile alea albe în pahar, bea, apoi își ia ditamai tripul și vede lumea în culori. Probabil că le și aude. A trecut de cenzură, dar poate tocmai pentru a arăta cât de depravată era lumea occidentală și cât de bine îngrijiți sunt românii.

În afară de filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu, mai găsești ceva interesant prin astea vechi. Mai vezi cum se raportau românii la imigranți, la noutățile Vestului, la străini sau cum arătau orașele. Deocamdată, cam așa de idilic era litoralul.