Un psiholog explică de ce oamenii nu dau doi bani pe schimbarea climatică

Luna trecută, Administraţia Naţională Oceanică şi Atmosferică din SUA a anunţat că nivelul concentraţiei de dioxid de carbon (CO2) din atmosferă a trecut de 400 parţi per milion pentru prima dată în istorie, iar rata medie a emisiilor e în creştere şi ne putem aştepta să atingă „punctul fără întoarcere" de 450 ppm, într-un timp foarte scurt.

Ce? Ţi-ai dat deja ochii peste cap? Nu simţi că poţi să duci o viaţă cu un consum scăzut de carbon? Nu-nţelegi ce înseamnă „punctul fără întoarcere"?

Nu eşti singurul, mai ales dacă trăieşti într-o ţară civilizată, iar Per Espen Stoknes nu-i surprins de atitudinea ta. Stoknes e autorul cărţii La ce ne gândim când încercăm să nu ne gândim la încălzirea globală, care începe cu o explicaţie a „paradoxului climatic", fenomenul deprimant întâlnit în ţări bogate precum SUA, Canada şi Australia, unde interesul public pentru schimbarea climatică a scăzut, în ciuda acordului general între oamenii de ştiinţă şi jurnalişti că situaţia e mai înfricoşătoare ca niciodată. Ca psiholog şi economist, Stoknes se bazează pe cercetările din psihologia socială, evoluţionistă şi cognitivă ca să explice de ce oamenilor din ţări vorbitoare de engleză nu le pasă de schimbarea climatică. Din fericire, el oferă şi strategii pentru cum să vorbeşti despre mediu dacă vrei să te faci înţeles. Am discutat despre recomandările astea, care au implicaţii puternice mai ales pentru jurnalişti şi activişti.

VICE: De ce crezi că articolele din presă despre schimbarea climatică s-au dovedit ineficiente în convingerea publicului despre caracterul urgent al problemei?
Per Espen Stoknes: Studiile au arătat că peste 80 la sută din articolele de ştiri care se bazează pe raportul IPCC despre schimbarea climei s-au folosit de un unghi „catastrofic". În plus, mulţi jurnalişti au citat extensiv din activiştii care neagă fenomenul, ca să ofere senzaţia de „neutralitate", o practică ce creează un „echilibru fals."

Prin urmare, astăzi, încălzirea globală e cea mai importantă poveste care nu s-a spus niciodată. Recent, mi se pare că am văzut o schimbare în modul de abordare al reportajelor, de exemplu în The Guardian. Au început să se spună poveşti despre oamenii care schimbă, despre oportunităţi, soluţii şi ecologie. Ştim din psihologie că cel mai bun amestec de captare a atenţiei şi creativitate e o poveste negativă la fiecare trei pozitive. Cercetările mele mi-au arătat că există patru grupe principale de poveşti care trebuie spuse: a.) oportunităţile de dezvoltare a ecologiei, b.) o calitate mai bună a vieţii (cum arată o societate cu un consum scăzut de carbon?) c.) etica resurselor şi, în final, d.) poveşti despre rezistenţa naturii. Cu cât mai mulţi oameni încep să creadă că putem crea o societate mai bună cu emisii scăzute, cu atât mai repede putem să luăm măsuri.

Cum se explică psihologic disonanţa şi cum se pot organiza acţiunile împotriva schimbării climatice, astfel încât să rupă bariera asta?
Să spunem că ai fost influenţat de prieteni să te iei de cineva, verbal sau fizic. După ce faci asta, ca să-ţi păstrezi imaginea de sine pozitivă, o să ai tendinţa să reduci disonanţa („Hărţuiesc pe cineva, dar sunt o persoană de treabă") printr-un mecanism de auto-justificare gen „şi-o cerea pentru că-i rău/prost/dement." Sau opusul: Să spunem că eşti bun cu cineva, dai bani cerşetorilor sau donezi sânge. Dacă ai impresia că astea-s cauze pierdute, atunci intervine disonanţa: „Sunt o persoană bună, dar îmi irosesc resursele." Prin urmare, tindem să evităm asta prin credinţa că-s nişte cauze nobile. „Fac asta, deci sigur e o cauză importantă."

Deci, cu cât zburăm mai mult, conducem, mâncăm mai multă vită sau trăim în clădiri care consumă foarte multă energie electrică, cu atât mai tare vom fi predispuşi la disonanţă, când auzim despre efectele nasoale ale încălzirii globale, din cauza acţiunilor noastre. Iar opusul: Cu cât conducem mai multe maşini electrice, biciclete, mâncăm chestii bio şi instalăm panouri solare pe acoperişurile noastre, cu atât vom crede mai tare în importanţa schimbării climatice. Prin urmare, cu cât încurajăm mai mult schimbarea, cu atât mai tare putem să construim atitudini care chiar susţin politica asta.

Apropo de carnea de vită, mai multe studii au arătat că zootehnia afectează schimbarea climatică mai tare, decât energia şi transportul. Crezi că o schimbare colectivă înspre o dietă bazată pe plante e posibilă? Ce bariere socio-psihologice stau în calea ei?
Dacă le spui oamenilor „N-ai voie să mănânci carne!", o să se împotrivească şi mai tare. Ecologic, s-ar putea să ai „dreptate", dar barierele psihologice vor interveni. E nevoie de susţinere în rândul oamenilor ca să găsim soluţii structurale: mai puţine despăduriri, să nu se mai arunce mâncare, agricultură bio şi reducerea consumului de carne. Din punct de vedere fundamental, agricultura ar trebui să emită mai puţin carbon decât înmagazinează. Iar, la nivelul consumatorilor, ar trebui să fie uşor şi plăcut să preagătească şi să se bucure de mâncarea vegetariană. Cred că ăsta-i doar începutul explorării culinare. În Oslo, am făcut un studiu care analiza opţiunile vegetariane considerate „specialitatea bucătarului" sau meniul zilei. A contribuit subtanţial la reducerea consumului de carne.

În carte, spui că problema a devenit polarizată politic, pentru că indivizii vor să-şi apere individualitatea şi activităţile cotidine, în faţa atenţionărilor legate de schimbarea climatică. Poate schimbarea climatică să devină destul de depolarizată încât oamenii să acţioneze, fără să se simtă atacaţi?
Trebuie să aplicăm un amestec de strategii care au potenţialul de-a dizolva polarizarea: reţele sociale, structuri adecvate, acţiuni simple, poveşti şi semnale. În primul rând, trebuie să schimbăm mesagerii pentru oamenii care fac parte din reţele sociale, care nu-s polarizate politic, cum ar fi echipe sportive, biserici, cartiere şi oraşe. În al doilea rând, să evităm costurile, distrugerile şi scenariile care implică sacrificii şi să vorbim despre problemă în termeni de oportunităţi, asigurare, sănătate şi management de risc. În al treilea rând, înlesnim cumpărarea de panouri solare, dispozitive care consumă puţină energie, case şi automobile hibrid. Şi, cel mai important, spunem poveşti noi despre visul ăsta, nu despre coşmarurile care vor urma. Trebuie să vorbim despre direcţia pe care vrem să mergem, cum ar fi creşterea ecologică, un stil de viaţă mai fericit şi oraşe mai bune, despre managementul resurselor în loc de control şi protecţia şi conservarea ecosistemelor.

Totuşi, câţiva indivizi influenţi, cum ar fi CEO-ul de la ExxonMobil, încă privesc adaptarea la schimbarea climatică ca o pierdere netă. Crezi că organizaţiile sociale cu o abordare pozitivă pot acumula destulă susţinere, încât să influenţeze comportamentul monştrilor economici care vor să păstreze status quo-ul?
Nu. Organizaţiile sociale cu o abordare pozitivă nu pot câştiga singure o luptă directă cu dinozaurii petrolului. Dar alte organizaţii puternice pot şi o vor face. Din cele patru cele mai mari companii ale lumii doar una se ocupă cu petrol. Celelalte trei sunt Apple, Google şi Microsoft. De ce-ar trebui ca aceste companii să lase ExxonMobil să le distrugă creşterea pieţei de consumatori, aşa cum o va face încălzirea globală? Corporaţiile internaţionale înţeleg şi recunosc valoarea de viitor a unui climat benign pentru o piaţă stabilă. Vremea extremă, cu inundaţii în Asia şi secetă în Silicon Valley, afectează atât lanţul de aprovizionare, cât şi viaţa angajaţilor. Afacerile nu merg pe o planetă distrusă. Mai mult, jucătorii se schimbă: Cola e pe moarte (valoarea i-a scăzut cu 70 la sută în câţiva ani), iar acum directorii executivi de la alte companii uriaşe de petrol şi gaz au semnalat că-s pregătiţi să se introducă un preţ unic pe carbon. Investitorii isteţi vor descoperi destul de devreme care-s trendurile noi şi vor realiza că marjele de profit din sectorul combustibililor fosili sunt în scădere faţă de alte sectoare în ascensiune. Aşa că orice-ar spune dinozaurii de la ExxonMobil, celelalte companii evoluează şi au tot mai mulţi clienţi. Competiţia nu mai e între idealişti şi companii, ci între întreprinderi. Direcţia e inevitabilă. Doar momentul rămâne incert.

Pari optimist în legătură cu capacitatea tehnologiei de-a facilita stiluri de viaţă sustenabile, dar o mare parte din optimismul tehnologic din media e încă axat pe tehnologia care promite dărâmarea limitelor ecologice, cum ar fi colonizarea interplanetară. Dacă oamenii cred că ecosistemul va depăşi oricum limitele Pământului, asta nu le va dorinţa de-a lua măsuri împotriva schimbării climatice?
Tehnologia nu va rezolva lucrurile. Sunt multe deziluzii salvatoare care fac parte din cultura noastră creştină. Nici tehnologia de una singură, nici fuga pe o altă planetă ca-n Star Trek şi nici aşteptarea venirii lui Iisus n-o să ne salveze. Pe lângă visul economiştilor de-a avea un singur preţ global pe carbon, ficţiunea asta face parte din ceea ce psihologii numesc „confundarea dorinţelor cu realitatea." Întrebuinţarea tehnologiei e modelată de sistemul social din care ajunge să facă parte care, la rândul ei, modelează societatea. Orice fel de transformare va rezulta în nişte interacţiuni tărăgănate între public, guvern şi tehnologiile comerciale. Nu există vreo soluţie magică. Dar există o speranţă realistă că interacţiunile dintre oameni, stat şi reformele comerciale vor aduce schimbări în decursul timpului.

Sunt prea multe motive pentru care noi, oamenii, suntem pasivi în faţa schimbării climatice. Totul se rezumă la întrebarea, De ce să mă obosesc? Întrebarea asta scoate la iveală un lucru simplu: Cele mai fundamentale obstacole nu-s neapărat fizice, tehnologice sau chiar instituţionale, ci au de-a face cu felul în care ne aliniem gândirea şi faptele cu felul nostru de a fi. Alinierea proastă e evidentă în lipsa curentă de curaj, determinare şi imaginaţie necesare în lupta împotriva schimbării climatice. Dar, din fericire, capacităţilea asta umane sunt la fel de regenerabile ca vântul şi lumina soarelui. Oamenii vor acţiona pe termen lung, atunci când condiţiile vor fi favorabile. Prin urmare, toţi cei care vorbesc despre climă trebuie să contribuie la construirea de norme sociale necesare, cadre de susţinere, acţiuni simple, poveşti noi şi indicaţii mai bune.

Traducere: Alice Yehia

Urmărește VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre schimbarea climatică:
România este singura ţară din UE care nu va face faţă schimbărilor climatice Ar trebui să nu mai facem copii din cauza schimbărilor climatice? România e singura ţară din UE care nu va face faţă schimbărilor climatice