Cu Viku Zen despre Spoken Word, liniile de Extra Pure care l-au dus la Obregia și cum e să te duci spart la înmormântarea lui Păunescu

​Viku Zen (adică Marius Victor Ionică, născut în anul revoluției) a apărut pe net prin 2012, când a publicat niște poezii care au atras rapid atenția. A fost așa, ca o gură de aer proaspăt, într-un mediu prăfuit în care toată lumea suna cam la fel și nu avea mai nimic de spus decât niște bășini existențiale emo. De aici și-a făcut apariția la câteva evenimente, unde a experimentat spoken word, a improvizat pe muzică textele lui destul de dure și de brute, care s-au adunat mai apoi în volumul Iubirea nu e verb, publicat de Tracus Arte în 2013.

Îl știu virtual de la prima poezie publicată (când l-am tras de urechi, tocmai pentru că mi-a plăcut), apoi face 2 face de la primul eveniment la care a citit și a fost fain de tot, așa că am l-am luat la vorbă despre lucrurile dincolo de poezie, din miez, și alte experiențe la limita sau dincolo de limita senzorilor lui artistici.

VICE: Ce înseamnă spoken word în România?
​Viku Zen: Este un început de drum, promiţător. Piatra de temelie este proiectul lui Chris Tănăsescu, trupa Margento, cu care a ajuns în 2009 în fin​ala de Slam de la Berlin şi care a câştigat câteva premii importante. O formă prematură de spoken-word a fost și Anton Pann, care îşi cânta poezia. Aşa cum există poeţi spoken-word care îşi şi publică poezia din motive bine întemeiate, există şi poeţi tradiţionali care o performează. Amintesc aici de proiectul muzicianului Bandesnaci împreună cu Sorin Despot, Claudiu Komartin, Răzvan Ţu​pa ş.a. Mai există un grup de tineri poeţi la Cluj, Poe​three. Recent s-a terminat prima ediţie a festivalului de Slam & Sound Poetry la Craiova organizat de Peter Sragher, care la fel e interesat de performance poetry. Şi mai e şi Iulia Mil​itaru, care în lecturile sale se foloseşte de noile media.

Și unde te raportezi tu aici?
​Eu sunt un novice, am descoperit arta asta cam de un an jumate, intuitiv, pentru că nu pot percepe poezia fără muzică. Făceam asta mai de mult, dar perspectiva e cu totul alta când ştii ce mănânci. Aşa că încă lucrez la propriul stil. Nu e simplu să-ţi memorezi poemele (nu e musai) scrise în vers alb, să foloseşti limbajul corpului conştient şi cu toate astea să fii foarte atent cum rosteşti cuvintele. Te transformi într-un actor. Eu vreau să combin performance art cu lirica mea. Şi pentru că există această combinare dintre poezie şi diverse alte arte, de multe ori iese un hibrid.

Auzi, dar există un public pentru spoken word?
​Publicul din România nu este încă educat în acest sens, e cam acelaşi de la serile de poezie obişnuite. Munca mea nu se sfârşeşte după ce am terminat un poem. Dacă îl scriu şi pentru a-l performa, îl citesc de multe ori cu voce tare şi mă gândesc cum să-l ambalez mai bine pentru un spectacol de poezie. Relaţia cu poezia se schimbă în acest sens radical, nu mai e vorba de poet-cititor, ci de poet-ascultător.

Unde se poziționează spoken word față de hip-hop și poezia tradițională?
Spoken word îţi oferă mai multă libertate de expresie, nu are o formă fixă. Hip hop-ul nu are legătură cu spoken word decât în măsura în care la începuturi au fost similare. Ambele au pornit concomitent din suburbiile metropolelor americane ca forme de protest la mainstream şi tot ce însemna societatea de consum. Spoken word-ul modern se trage din muzica blues, spre deosebire de hip hop, care provine din jazz. Astăzi, cine rămâne strict în zona asta de hip hop nu e văzut cu ochi buni, deşi sunt lucruri pe care le putem prelua unii de la alții. Dar noi nu căutăm să lovim prin cuvinte, ci să mângâiem. Folosim mai mult versul liber decât rima, iar mai importantă e starea, nu ritmul. Ca să folosesc o metaforă, îi pot spune teatru poezie.

Și față de poezia clasică, tradițională, unde se poziționează?
​Merită să amintim de ipoteza lui K. Bucher, care afirmă că orginea poeziei şi a muzicii stă în munca ritmică a omului primitiv. Când acesta muncea pământul, dacă instrumentele sale de lucru nu erau sonore, îşi scanda munca prin sunete animalice. Mai târziu, între aceste strigăte au fost introduse proproziţii simple, despre muncă. Pentru a fi adaptate muncii ritmice, primitivul deforma cuvintele prin deplasarea accentului, căderea sau contracţiunea unor silabe. Lucru întâlnit şi în spoken word-ul modern.

Însă cum istoria nu ne răspunde cu date certe ca de obicei, ne mulţumim să spunem că arta cuvântului rostit îşi are originile în Grecia antică. Mai precis în anii 600 î Hr., când apare un gen de poezie introspectiv, patetic, inventat de Arhiloh. Cântat la banchete și acompaniat de liră. Modul de a vedea poezia şi muzica precum ceva indisolubil a fost şi este un sentiment la fel de autentic şi de firesc ca sentimentul unei poezii citite în gând.

Aşa încât, în perioada romantismului, compozitori ca Schubert, Schumann sau Wolff au văzut în textele poeţilor un potenţial muzical. Asta a însemnat renaşterea acestei tradiţii. Nu îi spun așa datorită vechimii, ci pentru că toate tradiţiile au un aspect popular. Astăzi, un poem rostit se bucură de mult mai multe vizualizări decât un poem înscripţionat.

Spoken-word-ul îşi pune problema dacă poezia are în structura sa un mod aparte de a funcţiona ca literatură. Aceea de a fi scrisă şi apoi spusă mai departe. În lumea capitalistă, lumea are nevoie de show, de divertisment. Ori spoken-word aduce şi asta. În SUA (şi uneori şi în Europa de Vest) sălilele sunt arhipline, vezi şi o sută de oameni, exact ca la un concert, dar oamenii vin acolo să asculte poezie. Ba chiar se plăteşte şi intrare.

Scrisesem la un moment dat pe facebook un mesaj: „Scrie-ţi poezia ca un pustnic şi prezint-o ca un artist pop. Doar aşa ne putem întoarce la notorietatea pe care o avea poetul în antichitate".

Povestește-mi un trip mișto, cu poezie.
​Era seara în care trebuia să merg la balul bobocilor în anul I la Sculptură. La mine în cartier era un Spice Shop foarte aproape, camuflat într-o cabană de munte. Aşa că m-am dus întâi să-mi iau lucrurile necesare pentru tabiet. Apăruse un Pure Extra, fata de la magazin mi-a zis: „E mai ieftin, e mai puternic", nu mai încercasem, dar mi s-a părut convenabil.

La petrecere, am început să beau şi să merg din ce în ce mai des la baie, unde mai făceam o liniuţă. Încurcasem şi nişte pahare, eram super high, nu mai realizam. Și nu ştiu exact ce s-a întâmplat atunci, ori am adormit, ori am leşinat. Când m-am trezit, era deja dimineaţă. Eu credeam că trecuse foarte puţin timp şi încă aveam chef de petrecere, dar lumea plecase acasă.

Îmi pierdusem telefonul şi un caiet cu poezii, pe care mi le-a recuperat o amică. Băieţii de la bar când m-au văzut aşa, m-au întrebat dacă să-mi cheme ambulanţa sau taxiul. Le-am zis că sunt ok, că mă duc acasă, bag nişte murături şi îmi revin. Dar nu eram deloc ok, așa că au chemat ambulanţa.

M-au dus la Floreasca la urgenţe, mi-au băgat perfuzii. Făceam glume cu asistentele şi cu unul care fusese bătut prin Unirii. Spre dimineaţă, era o agitaţie incredibilă în salon, se răspândise vestea că murise Adrian Păunescu. În tot timpul ăsta eu simţeam nevoia să scriu, dar asistentele îmi luau pixurile, n-am înţeles nici până astăzi de ce.

Le-am întrebat dacă îmi pot oferi o cafea. Mi-au zis că da, dar m-au minţit. Aşa că m-am enervat şi le-am furat un marker şi mi-am scris un poem scurt pe piele. Nu-l mai ţin minte. Toţi doctorii şi asistentele de acolo m-au privit ciudat. „Îl trimitem la Obregia.". „E un happening, e o formă de artă!", le tot repetam, dar nu aveau cum să mă înţeleagă.

Când am ajuns la Obregia, am intrat în camera de gardă unde era o asistentă tânără şi foarte drăguţă. I-am spus: „Mă simt ca la teatru aici." „De ce spui asta?", m-a întrebat. „Pentru că o să mă judecaţi." „Dar ce, tu nu m-ai judecat până acum?". Mi-au dat o cameră de „oaspeţi", pijama şi mazăre, după toată porcăria aia nu prea aveam poftă de mâncare. Din curte se auzea „Noi de-aicia nu plecăm, nu plecăm acasă!" M-a pufnit râsul. Pe hol, altă pacientă spunea că a înghiţit ceasul soţului. Mă simţeam ca un personaj al lui Dali.

Au venit rând pe rând asistenta drăguţă şi un alt asistent tot tânăr. Mi-au pus tot felul de întrebări. Cu femeile comunicam mai uşor, aşa că i-am spus asistentei de care mă îndrăgostisem că am avut un vis. „Ce vis?" „O să ajung aici, o să iau un marker şi o să măzgălesc toţi pereţii ăştia albi." „Și ţi s-a îndeplinit?" „Păi n-am un marker." „Se face!". Dar nu s-a mai făcut, nu înţelesese că eu chiar văzusem că o să se întâmple asta. Apoi a venit cu diagnosticul. „Ei? Sunt nebun?"„Nu, eşti normal, o să-ţi dăm drumul mâine, te mai ţinem pentru supraveghere". „Ştii că o minune ţine trei zile?" „De ce spui asta?". „Pentru că o să mă duc acasă şi ai mei n-o să zică nimic în prima zi, în a doua, în a treia, după care o să mă ia la întrebări".

A închis uşa şi eu am căzut şi la propriu şi la figurat, am început să plâng. Îmi spuneam în gând, cum să zică că nu sunt nebun? Câteva asistente au intrat, m-au ridicat și încercau să mă liniştească. Am vrut să dorm, dar nu puteam, începusem să halucinez, pereţii se făceau ba mai mari, ba mai mici. Într-un final am adormit.

Pe seară a venit doctorul - semăna leit cu profesorul meu de la sculptură. Mă panicasem un pic. M-a întrebat: „Vrei un ceai?" „Nu." „Dar o priză, ai vrea?" „Dostoievski ai citit?" „Nu." „Sex în grup ai făcut?" „Nu." „O să faci." „La MISA ai fost?" „Nu." „O să mergi". După care a spus un pic nervos: „Dacă te duc la salonul 16 unde sunt toţi aia… nu îţi mai trebuie ţie d'astea". Apoi dă verdictul: „Îl lăsăm, că e băiat bun, e fascinat de mister, are jumătate de coarană de înger şi un corn de drac." O asistentă s-a întins să-mi dea o pastilă. Am întrebat-o ce e. „Ceva care să te facă să te simţi mai bine". Am simțit ceva dulce şi mi-am zis, aha, placebo, nu mă păcăliţi pe mine cu d'astea. Într-un final au apărut şi ai mei.

La ieşire doctorul de gardă m-a întrebat: „De ce iei tu de-astea? Nu vezi şi tu la ştiri ce se întâmplă?" I-am zic că pentru intelect şi toţi au început să mă contrazică. Mi-a dat o pungă cu romparkine şi alte calmante. Păi bine, mă, în mintea mea, mă certaţi că iau droguri şi voi îmi daţi alte droguri, ce băieţi sunteţi şi voi.

Eram curios, trebuia să încerc, auzisem pe unii că îşi luaseră nu ştiu ce tripuri de la 40 sau chiar mai multe. Am luat maxim zece şi m-am dus la înmormântarea lui Păunescu. A am avut un sentiment straniu, lumea cânta poezia autorului înmormântat. Aveam în cap ultimul poem pe care îl scrisese pe patul de spital şi îmi imaginasem că-l scrisese într-un fel pentru mine. Nu avea să fie aşa, dar un trip e un trip.

Viața e grea sau îți place să te complici singur?
​Viaţa e uşoară, moartea e mai grea. Uite care e chestia, eu sunt fascinat de filosofie şi filosofez mult şi aşa cum ştim sau nu ştim, filosofia te pregăteşte pentru moarte. Ori atitudinea filosofului şi mă refer aici în special la cel occidental, e una de plutire. E cumva mortul care vede numai fantome şi stă în afara valului, totul e aşa în slow motion.

Uneori gândesc mult, ori asta poate să conducă la gânduri grele. Şi aşa cum zicea Bukowski într-o povestire, gândurile grele te fac să faci greşeli grele. Dar poate că aşa arată drumul celui care iubeşte înţelepciunea, uneori e necesar să te loveşti de zid, să ai şi experienţe urâte.

Filosofia se face în mizerie şi nici poezia nu e prea departe.

Mai citește despre poezie:
​Beaturi, rime și moarte ​Legendele urbane se povestesc la bere ​Oana Maria îl pune pe Poe în trip