Acest articol este şi pentru ăia care strâmbă din nas la ideea de America şi tot ce înseamnă ea, fără să fi ajuns vreodată acolo. Că e o ţară fără istorie, cu inculţi plini de ei, sclavi ai consumerismului şi alte din astea. Dar odată ce ai pus piciorul pe pământul Unchiului Sam, fascinaţia se trezeşte în tine rapid, fie doar şi pentru că ajungi să vezi pe viu ce ştiai din serialele copilăriei, Dallas, Salvaţi de clopoţel sau Beverly Hills 90210.

E adevărat, când zici Los Angeles, te gândeşti și la fiţe, la visul american atât de tâmp al unora precum Anamaria Ferentz sau Lili Sandu. Dar ce vină are oraşul ăsta că e împânzit de speculanți în căutare de faimă?

Los Angeles, cu bune şi cu rele, este viu şi exotic, chiar şi-n plină iarnă, când l-am descoperit eu. Și cum n-am vrut ca textul ăsta să sune ca o broşură turistică, m-am oprit asupra a ceea ce mi s-a părut mie ridicol, interesant, enervant sau fascinant în Oraşul Îngerilor.

În Los Angeles nimeni nu merge pe jos. Şi poate că şi-n alte părţi ale Americii, dar eu vorbesc de ce-am văzut cu ochii mei. Bine, când galonul de benzină e sub doi dolari, până şi cel mai bătut de soartă imigrant îşi permite să facă drumul până la supermarket fără să scoată fundul din maşină.

Da, transportul în comun, căruia nimeni nu-i poate reproşa nimic – mai ales unul care trăieşte în Berceni, Bucureşti - este o noţiune abstractă pentru 80% din californieni. Pari un idiot dacă îi întrebi ce autobuz trebuie să iei până în Beverly Hills.

Şi te simţi și mai ridicol când mergi de unul singur, pe trotuar, încercând să descoperi oraşul la pas, ca în Europa. Sau fie, nu ești chiar singur-singurel.

Mai sunt și homleşii, puteţi schimba oricând impresii despre vreme.

Dacă te gândeai că ai noştri sunt cerşetori, n-ai cunoscut încă chelnerii, şoferii, ghizii turistici sau recepţionerii californieni. Oamenii aştia te lovesc pur şi simplu în moalele capului cu pretenţia lor de bacşiş, atât de ironic înscris în notele de plată cu denumirea de gratuity.

Românului mai puţin familiarizat cu engleza i-ar putea suna ca o reducere sau ceva de genul, dar termenul se referă la cât trebuie să scoţi din buzunar peste cât ţi-ai făcut tu calculul că te costă o masă. Şi, ca să-ţi faci o idee şi să nu laşi ca tristul, doar un dolar, pe notă apare şi o estimare a bacşişului. Nu, nu e 10%, ci aproape 20!

Și asta încă-i bine, nu te poţi plânge, mai grav e când te hotărăşti să faci un tur din ăla generic al oraşului, într-o maşină în care şoferul este şi ghid. Bucuria ta c-ai nimerit în extrasezon şi preţurile sunt la jumătate se va sfârşi repede când vei vedea afişul lipit pe maşină: bacşişul şoferului nu este inclus în preţ. Și suntem rugaţi frumos să facem bine să-i lăsăm vreo 10-15 dolari. Jumătate din preţul biletului, ca să-nțelegi.

Ştii tu californienii ăia blonzi, bronzaţi şi cu placa de surfing la purtător, ideea cu care am rămas din filme? Ei bine, n-o să-i vezi. Nu la tot pasul, cel puţin, şi nu pe plaje populate până la refuz de turişti şi imigranţi de toate rasele, precum Santa Monica.

Oamenii ăştia sigur există, în locuri ştiute de ei, acolo unde găsesc valul ăla perfect, care să-i arunce atât de cool de pe placa lor legată de picior.

Pe trotuare te loveşti însă doar de-alde Jose şi Martinez, în magazinele de suveniruri te chinui să te înţelegi cu Chang, mănânci de la thailandezi şi te cazezi la un hotel cu proprietari indieni. Los Angeles e un oraș cu adevărat cosmopolit.

Unii care o rup în engleză la fel de bine precum vorbeşti tu hindi, astfel că ajungeţi să vă înţelegeţi perfect, atâta timp cât vă ignoraţi.

Ca tipă care a copilărit în anii '90, odată ajunsă în LA, vrei să vezi cartierul lui Dylan. Cum, care Dylan? Cel mai bine tip din Beverly Hills 90210!

Prima chestie care-ți sare în ochi e că, da, Beverly Hills e chiar ca-n film, un cartier de bogătaşi, cu case aşezate pe terenuri cât un sector întreg din Bucureşti şi cu decapotabile ieşind arogante pe porţile ultra securizate. Şi dacă senzaţia că te afli în faţa unui buncăr nu te-a convins să nu mai caşti gura şi să te cari din faţa proprietăţilor, avertizarea de răspuns armat sigur te va sensibiliza şi-ţi va înmuia picioarele.

Asta dacă nu te vei întâlni cu rezidenţii în trening, care-şi plimbă câinele. Aici, în Beverly Hills, chiar în buricul târgului, mi-a fost dat să văd o scenă ca-n alt serial, Law&Order. Doi ofiţeri LAPD tocmai le puneau cătuşele unor puşti de culoare.

E chiar aiurea să ajungi în LA, mai exact la Hollywood, şi să nu vezi stelele. Şi alea de pe cer, dar mai ales pe cele de pe trotuare, celebrul Walk of Fame. Ca orice om ajuns pentru prima oară prin zonă, păţeşti acelaşi lucru: le cauţi pe hărţi sau pe indicatoare, fără să-ţi dai seama că tocmai ai călcat-o în picioare pe Marilyn Monroe.

Nu te aştepta la ceva pompos sau bine semnalizat, aceste stele cu nume celebre pe ele sunt încorporate cât vezi cu ochii, pe bulevardul Hollywood. Senzaţia mea este că nici stelele astea nu mai sunt ce-au fost odată. Aproape că mă aşteptam să descopăr undeva şi numele lui Kim Kardashian.

Cel mai greu lucru pentru un român în America este să spună că este român în America. Şi nu din cauza vreunui sentiment tâmpit de inferioritate, ci pur şi simplu pentru că nu vrei să-l chinui pe omul ăla cu identificarea ţării tale. Eu am preferat să spun că vin din Europa, ca să nu ne complicăm, dar erau unii mai insistenţi, care mă puneau să localizez mai bine pe continent.

Cea surprinsă am fost eu să aud, atunci când spuneam România, că mi se răspunde, invariabil: Nadia Comăneci. De la americanul care dă impresia de ceva cultură generală, la dubiosul care te opreşte pe stradă, să-ţi vândă tricouri şi CD-uri cu the next big thing, toţi pun semnul egal între Nadia şi România.

Iar unii te şochează de-a binelea, când îţi mai aruncă şi-un Gică Hagi sau Bucureşti. Bucureşti, nu Budapesta!

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre California:
Cea mai deprimantă stațiune litorală din lume
Paradisul ierbii nu vrea legalizare
Un interviu cu tipul care a găsit demonul din San Diego