Poți să înnebunești de la lipsa de atingeri?

Trăim într-o lume din ce în ce mai centrată pe tehnologie și mai deconectată social, deci ne atingem unii pe alții mult mai rar ca-nainte. Dar ce pățești dacă nu ești atins suficient?

În scurtmetrajul lui Peter Collins Fly in the Ointment, povestește cum tânjește după atingerea umană – mângâierea soției sale – în timp ce o muscă se zbate monocromatic într-un borcan cu capac. „Am simțit degetul ei fin cum îmi trasa o linie pe spate, în timp ce-mi șoptea afectuos… Visam să fiu ținut în brațe, atins și iubit."

Collins, unul dintre prizonierii cu cele mai lungi sentințe din Canada, și-a petrecut perioade lungi de timp la carceră, de când a fost închis în 1984 pentru omor cu premeditare. Fly in the Ointment povestește experiența lui de-a fi închis într-o celulă de 2 pe 3 metri, lipsit de contact uman, intimitate sau atingere.

Pentru cei circa 80 de mii de americani ținuți la ora actuală într-o formă sau alta de izolare, gândul de a fi atinși cu grijă de o altă ființă umană e un vis imposibil. Dar și cei care nu se află în rândurile populației din penitenciare – persoane altminteri conectate și sociabile – pot tânji din plin după atingerea umană.

Fenomenul pe care unii psihologi îl denumesc „foamea pielii" (cunoscut și sub numele de foamea de atingere) e nevoia de contact interuman fizic. Deși mulți își satisfac foamea pielii prin sex, nevoia nu-i chiar una sexuală. Satisfacerea foamei pielii necesită contact fizic semnificativ cu o altă persoană. Nerespectarea nevoii de atingere umană poate să aibă consecințe emoționale sau chiar și fizice profunde.

Oamenii de știință au început să cerceteze foamea pielii la scurt timp după al Doilea Război Mondial. Într-o serie de experimente controversate întreprinse de psihologul american Harry Harlow, puii de macaci rhesus au fost separați de mamele lor biologice și li s-au oferit două variante de surogat neînsuflețit: unul făcut din sârmă și lemn, celălalt acoperit cu pânză. Puii de maimuță au preferat, într-o proporție covârșitoare surogatul cu pânză, chiar și când mama din sârmă a fost singurul surogat care ținea un biberon cu lapte.

De aici, Harlow a dedus că puii de macac au nevoie de mai mult decât de hrană din partea mamelor lor ca să rămână-n viață. A numit-o nevoia de „liniștire prin atingere". Ca urmare a studiilor lui Harlow, știm că ființele umane au nevoie de atingere, mai ales în copilărie, la fel de mult pe cât le trebuie chestii de bază, gen apă și mâncare.

Cercetătorii au arătat că atingerea poate să transmită o gamă de emoții și să joace rol de instrument social important, pentru că însuși gestul de a îmbrățișa pe cineva poate să-ți reducă nivelul de hormon de stres numit cortizol. Un studiu întreprins de Institutul de Cercetare a Atingerii de la Universitatea din Miami a conchis că adolescenții francezi care pierd timpul la restaurantele McDonald's (Franța e considerată o cultură „bazată pe mult contact") se ating mult mai mult decât omologii lor americani și că sunt șanse mult mai mici să se manifeste agresiv unii față de ceilalți.

„Când ne atingem menținem pacea", explică Dr. Tiffany Field de la Institutul de Cercetare a Atingerii. Field, care a făcut muncă de pionierat în domeniul cercetării foamei pielii, susține de mult reintroducerea contactului în sistemul educațional, în care fricile legate de abuzuri sexuale și potențiale procese au determinat unele școli din Statele Unite să instituie politici de contact zero. „Atingerea înlesnește intimitatea, iar majoritatea persoanelor pe care le atingi n-o să reacționeze agresiv."

E posibil să fii lihnit după atingere fără să-ți dai seama – sau să iei simptomele drept semne de stare psihică proastă. „Persoanele înfometate de atingere par, de obicei, deprimate", spune Field. „Sunt retrase; intonația glasului e monotonă." Adaugă că persoanele care suferă de depresie clinică pot adeseori să sufere și de foame de atingere – ceea ce se observă într-o zonă de creier numită vagus. „Când masezi persoanele astea, le scade nivelul deprimării și crește nivelul de activitate vagală."

Dr. Terry Kupers, psiholog și autor care și-a petrecut zeci de ani depunând mărturii ca expert din partea celor închiși la carceră, a observat efectele foamei de contact cu ochii lui. „Contactul fizic e o cerință a condiției umane", spune Kupers. „Are ceva terapeutic. [Atingerea] nu e doar corelată cu condiția umană – ci reprezintă condiția umană."

Kupers are voie să dea mâna cu deținuții, atunci când îi examinează în Mississippi, unde depune adeseori mărturie. „Când ating un deținut închis la carceră în Mississippi, mi se spune: «Ești prima persoană pe care-am atins-o, în afară de gardienii care mi-au pus cătușele. În afară de ei, nu m-a atins nimeni, de ani de zile de când sunt închis la carceră.»"

Spune că există „un volum mare" de literatură de specialitate care arată că încarcerarea solitară provoacă probleme psihice pe termen lung. Cum prizonierii închiși la carceră sunt afectați de probleme psihice atât de diverse, e greu să indici absența contactului fizic drept unul dintre factorii care contribuie din plin, dar Huda Akil, cercetător în neuroștiințe a identificat lipsa atingerii, alături de alți factori, drept una dintre cauzele reconfigurării creierului care determină probleme psihologice. Mărturiile deținuților, printre care Peter Collins și avertizorul Wikileaks Chelsea Manning, evidențiază faptul că lipsa atingerii augmentează experiența de a fi închis la carceră: într-un articol din The Guardian, Chelsea Manning a descris experiența drept „tortură prin privarea de atingere".

Mai există un grup de oameni, în afară de cei deținuți la carceră, care ilustrează efectele dăunătoare ale foamei pielii: bătrânii. Singurătatea extremă poate avea efecte echivalente cu cele ale problemelor medicale cronice și e mult mai probabil să apară mai târziu în viață, când încep să-ți moară prietenii și rudele. Un studiu a conchis că persoanele singure în vârstă de peste 50 de ani prezintă un risc de deces de două ori mai ridicat decât cei de aceleași vârste, care, însă, nu sunt singuri. Într-o serie de comentarii consemnate în USA Today, psiholoaga Janice Kiecolt-Glaser a susținut că persoanele în vârstă au o mai mare nevoie de contact fizic prelungit decât cei din generațiile mai tinere. „Cu cât ești mai în vârstă, cu atât ești mai fragil din punct de vedere fizic, deci atingerea devine cu-atât mai importantă pentru menținerea sănătății."

Studiile arată că membrii societăților occidentale se simt din ce în ce mai singuri. Conform Studiului Social General, întreprins de National Science Foundation în 2014, un sfert dintre americani simt că n-au cu cine să vorbească despre problemele lor. Un studiu al ONG-ului britanic Relate arată că circa 10% dintre respondenți n-au niciun prieten apropiat, iar 20% dintre cei care sunt într-o relație se simt rar „iubiți". În același timp, petrecem mai mult timp online decât până acum: un adult britanic e online 21,6 ore pe săptămână în medie, conform unor statistici recente.

Înțelepciunea populară te învață că ne transformăm în niște singuratici neadaptați din cauza tehnologiei, chiar dacă, teoretic, ar trebui să ne ajute să fim mai conectați. Dac-ai schița cu creionul pe hârtie structura prezenței online a omului mediu – un fel de variantă modernă după omul vitruvian – ți-ar ieși o rețea de conexiuni întinse, prea multe să le poți număra. Milioane de cabluri de fibră optică ne conectează la rețele de socializare: prieteni, fani, cunoștințe cu care ne dăm mailuri și chiar și persoane care ne urmăresc în tăcere. Deci de ce ne simțim mai izolați ca niciodată? Oare are ceva de a face cu faptul că niciuna dintre conexiunile astea nu implică atingere?

„Ușurința cu care comunicăm azi e probabil cea mai mare schimbare petrecută în ultimii douăzeci de ani", explică Profesorul Kory Floyd de la Universitatea din Arizona, expert în comunicarea afecțiunii în relații intime. „În anumite situații, ne încurajează să fim mai puțin atenți la ce spunem – dar nu trebuie să fie așa."

Însă pentru că studiază afecțiunea de aproape douăzeci de ani, Floyd consideră că atingerea fizică nu poate fi înlocuită prin comunicarea scrisă sau verbală. „Atingerea e nemijlocită, cuvintele nu sunt. Și se pare că anumite beneficii pentru sănătate devin cu-atât mai clare cu cât afecțiunea e exprimată tactil."

La fel ca un binoclu prin care te uiți invers, internetul ne poate face să ne simțim mai apropiați sau mai distanți – depinde cum îl privești. Nicio mișcare nu ilustrează mai puternic ideea asta ca inițiativa Free Hugs, care-a fost demarată în iunie 2004.

Majoritatea am văzut pe cineva plimbându-se cu o pancartă „Free Hugs" în brațe pe la vreun festival de muzică, dar puțini știu că mișcarea a fost fondată de un om – care locuiește la Sydney și-și spune Juan Mann. Spre deosebire de petrecerile cu îmbrățișări, la care dai 45 de dolari să te țină în brațe un străin care-abia poate să-și ascundă erecția, Mann a vrut să aducă maselor afecțiune pe gratis.

„Am început să împart îmbrățișări pe gratis în primul rând pentru că, la vremea respectivă, n-aveam pe nimeni. Nu mă lua nimeni în brațe și nu socializa nimeni cu mine", explică el într-un mail. „Apoi, din senin, a venit la mine o tânără la o petrecere și m-a luat în brațe. Am simțit că trăiesc pentru prima oară-n luni de zile. M-a făcut să mă gândesc la alți oameni care se simt singuri pe lumea asta, care poate au nevoie sau își doresc să fie luați în brațe."

Un muzician pe nume Shimon Moore l-a zărit pe Mann în timp ce oferea îmbrățișări la un mall din Sydney și i s-a părut o idee mișto. S-a întors la mall și l-a filmat pe Mann, pentru ca apoi să folosească imaginile într-un clip al formației lui. Clipul s-a viralizat (a fost văzut de 77 de milioane de ori până la ora actuală), iar proiectul lui Mann, spre marea surpriză a acestuia, a ajuns cunoscut în lumea întreagă.

„Dacă m-am așteptat vreodată la asta? Nu în viața asta și nici în următoarea", îmi spune Mann. „Mă așteptam să fiu dubiosul ăla singuratic dintr-un oraș, dintr-un colț de lume, care îmbrățișează persoane complet necunoscute. Dar mă îmbărbătează să știu că există atâția oameni, pretutindeni pe lume, care-s dispuși să facă ceva în numele iubirii și omeniei."

După cum demonstrează și demagogia lui Trump, cele mai populare povești sunt și cel mai simplu de înțeles. Motivul pentru care n-ai job e imigrația; extremismul islamic există pentru că musulmanii sunt teroriști; tehnologia de deconectează unii de alți. Dar mișcarea Free Hugs te învață că cele mai simple povești nu-s întotdeauna corecte. Fără internet, Mann ar fi rămas un singuratic la mall c-o pancartă penală.

Nu tehnologia e de vină pentru că trăim vieți din ce în ce mai lipsite de atingere: noi suntem. Dar gesturile digitale de iubire și de sprijin, trimise prin SMS sau pe chat, nu țin loc de îmbrățișare iubitoare. Soluția? Nu-i să interzicem tehnologia, ci s-o folosim drept unealtă: ca să ne reconectăm cu toți singuraticii de pe lume, care poate au nevoie disperată de o îmbrățișare.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre relații:
Ce înveți la douăzeci și ceva de ani, când relația ta pe termen lung se duce dracu'
Etapele disperării prin care trec persoanele care nu reușesc să aibă o relație
Cum să scapi de dependența față de fosta relație