Toate zonele din Europa în care e mai greu să ceri mici în limba ta decât în Odorheiul Secuiesc

După povestea cu micii în secuime, am zis să văd cum este cu limbile regionale și care este situația lor legală în alte țări ale Europei. Asta după ce am citit că niște exaltați cer retragerea cetățeniei ungurilor care nu stăpânesc limba română. Am să pregătesc o prezentare a situației limbilor prin țări occidentale.

Astfel, în Flandra, una din cele trei entități care formează țara numită Belgia, folosirea limbii franceze este interzisă oficial.

Da, ai citit bine: interzisă, deși e limbă națională.

Flandra nu recunoaște minoritatea francofonă, iar din acest motiv Belgia nu a semnat Carta Europeană a Limbilor Regionale si Minoritare a Consiliului Europei; Consiliul Europei chiar a făcut o anchetă în Belgia, țara care adăpostește principalele instituții europene, dar în care minoritatea francofonă din Flandra întâmpină probleme juridice și administrative în folosirea limbii franceze.

Extrema, însă, a fost atinsă în târgul flamand Menen, de pe granița cu Franța, cel care își împarte strada mare cu un sat francez.

Acolo, așadar, franceza a fost nu doar total interzisă în contactele administrației comunale cu populația și cu turiștii (deși toată lumea vorbește franceza, măcar ca limbă învățată la școală), dar funcționarilor li se impune să răspundă, în cazul în care cineva li se adresează în franceză, doar în trei feluri: prin tăcere, prin pictograme (desene), sau prin gesturi.

Crezând ca aduce ceva liniștire celor șocați de măsuri atât de extreme, primăria a asigurat că franceza va putea fi totuși folosită in situații medicale de urgență, sau în caz de accident.

Italiana și croata sunt singurele limbi literare europene care nu sunt bazate pe dialectul capitalei. De la Dante încoace, italiana s-a format pe baza dialectului toscan, în special cel din Florența, iar nu pe oribilul dialect roman, în vreme ce croata literară a fost croită pe un dialect din Bosnia, cel mai apropiat de sârbă.

În vreme ce sârba este relativ unitară, croata e împărțită în trei mari grupe de dialecte, iar cel ales pentru limba literară a fost în mod intenționat cel mai apropiat de sârbă, un dialect din Bosnia. În schimb, cel din Zagreb a fost influențat de germană (austriacă), iar cele de pe coasta Mării Adriatice, din insule și din peninsula istriacă - profund influențate de italiană. Un dialect cum este cel din insula Hvar, de pildă, ar fi total de neînțeles pentru un locuitor din Zagreb, ca să nu mai vorbim de un sârb.

Încet, descoperim astfel că în afară de România, doar Macedonia mai are o politica atât de favorabilă minorităților și folosirii limbilor lor. O țară precum Spania, de pildă, nu intră la socoteală, fiind un sistem semi-federal. Recent a fost însă și acolo un mare scandal, când în Catalonia secesionistă ministrul de interne și-a început o conferință de presă în catalană, iar unii ziariști spanioli (vorbind castiliană) au părăsit sala în semn de protest.

Sigur, pentru mulți est-europeni care au crescut într-o cultură ce se voia omogenă e greu de acceptat că minoritățile trăiesc cu identitatea si limba lor proprii și că menirea lor nu este câtuși de puțin de a se asimila. În timpul comunismului, da, Ceaușescu se aștepta ca odată și odată să se ajungă la o populație omogenă care să vorbească o singură limbă: româna. Cu toate astea, din punctul de vedere al drepturilor minorităților, democrația nu e întotdeauna acolo unde e așteptată.

Astfel, România, Bulgaria, Macedonia, țări sărace din marginea Europei, și-au cooptat sistematic principalele minorități în guvern, ceea ce a dus la diminuarea unor importante tensiuni. În alte părți, în Franța de pildă, ar fi total interzisă și de neimaginat formarea unui partid pe linii etnice, precum UDMR-ul în România, sau partidul turcilor în Bulgaria.

Macedonia e în același timp singura țară în care romii și aromânii (vlahii) și-au văzut limba recunoscută ca limbă oficială de folosit în administrație și învățământ acolo unde sunt mai bine de 20% din populație.

Grecia, în schimb, sau Belgia, nici nu recunosc existența minorităților. Belgia si Grecia nu au semnat Carta Europeana a Limbilor Regionale și minoritare a Consiliului Europei. Această carta garantează un prag minim dincolo de care minoritățile statelor care au ratificat documentul au dreptul să își folosească limba nu numai în public, dar chiar și în administrație și învățământ.

Lucru care poate părea surprinzător, doar 15 state din cele 28 ale Uniunii Europene au ratificat Carta. În Belgia, cum spuneam, francofonii care locuiesc în Flandra nu au școli în limba lor și nu au voie să-și folosească limba în contactele cu administrația. Este pur și simplu interzis să se vorbească franceza într-un tribunal din Flandra. Prezența unui traducător jurat e obligatorie, chiar dacă toată lumea vorbește franceza curent.

De asemenea, polonezii din Lituania nu pot obține ca numele lor să fie scrise în documentele oficiale, de pildă în pașaport, cu litere poloneze precum ł sau ę , pentru ca acestea nu exista în alfabetul lituanian.

În afară de Belgia, șapte alte țări membre ale Uniunii Europene au refuzat sa semneze Carta. Este vorba de Irlanda, Portugalia, Bulgaria, țările baltice și Grecia, Grecia fiind un caz aparte, în măsura în care nici măcar nu recunoaște existenta minorităților naționale. Franța a semnat carta dar nu a ratificat-o.

Ratificarea Cartei nu înseamnă însă că în mod automat țara respectivă este gata să îi aplice prevederile. Nu exista modalitate de constrângere în caz de nerespectare a Cartei.

Astfel, Slovacia a interzis prin lege folosirea limbii maghiare în administrație. Aceeași lege cere ca limba slovacă să fie folosită în prioritate în toate spațiile publice. Cei care nu respectă legea pot primi o amenda de până la 5 000 de euro. Legea slovacă a dus la tensiuni diplomatice între Ungaria vecină și Slovacia.

Revenind la Belgia, țara suprarealismului, acolo se ating uneori extreme exuberante. Unele inițiative locale depășesc însă absurdul plauzibil. Astfel, în orășelul Overijse primăria a lansat printre cetățeni o campanie de delațiune împotriva celor care distribuie afișe sau pliante în franceză. În satul Liedekerke, lipit de Bruxelles, terenurile de joc comunale pot refuza copiii care nu se exprimă în flamandă.

Burgada Alost a scos portretele regelui și reginei Belgiei din sala de reuniuni a primăriei (asta pentru că familia regală simbolizează Belgia unită). Legislația lingvistică e valabilă peste tot în Flandra. In Courtrai, o baracă cu cartofi prăjiți numită comic Grand-Place a fost somată de primărie să-și schimbe numele.

Revenind la cazul târgului belgian Menen, unde funcționarilor li se impune să răspundă, în cazul în care cineva li se adresează în franceză, prin pictograme sau prin gesturi, merită spus că pe primărița (la bourgmestre) naționalistă flamandă care a impus respectivul regulament o cheamă, foarte francofon, Martine Fournier.

Comparată cu toate acestea absurdități practicate la nivel oficial, amărâta de poveste pusă în scenă cu refuzul de a răspunde în română la Kaufland se arată mică, mică de tot.