7 lucruri pe care le-am învățat despre relații din serialele de pe Netflix România

De Sărbători, mama și-a dorit un televizor nou, așa că s-a dus în magazin și a pus întrebarea de aur „care e cel mai bun?”. Imaginează-ți sclipirea din ochii vânzătorului. În scurt timp, s-a întors acasă cu un televizor smart. Îl instalăm, ea inspectează telecomanda, se întoarce spre mine și zice „Adriana, dar ce e net-flix ăsta? Uite, are buton aici!”

Am deschis contul meu de Netflix să îi arăt ce cred eu că ar trebui să urmărească. Mi-am dat seama rapid că nu vreau să împărțim această intimitate a contului, așa că i-am făcut unul separat pe care l-am setat creștinește în română.

Mama pornește la sugestia mea serialul Outlander (Străina în română), se așază în pat, sub pătură, motanul se prinde că e vreme de lene și se întinde lângă ea. Două zile mai târziu, mă sună de parcă îi făcusem ceva rău: „Eu nu mă mai uit la ăla. M-a prins, mă consumă emoțional și eu nu mai fac nimic altceva. Mă uit încontinuu”. Asta e definiția neoficială a binging-ului și asta e ceva ce îi afectează și pe cei mai ambițioși dintre noi.

Din motive de burnout și depresie acută, despre care nu voi povesti chiar acum, timp de aproape un an, Netflix a fost viața mea socială și ocupația principală. Îmi măsuram progresul mintal în funcție de capacitatea mea de a mă uita la documentare. Știam că în zilele proaste nu mă puteam uita decât la cele mai simple seriale, ceva să nu mă solicite deloc emoțional sau intelectual, iar în zilele bune puteam strecura filme de calitate și documentare.

În orice caz, în afară de Gossip Girl, cu care îmi este destul de rușine și de la care am rămas doar cu obsesia pentru niște pahare anume de șampanie, tot ce am văzut m-a învățat câte ceva. M-am oprit de data asta însă la serialele care m-au învățat câte ceva despre relații.

Conține posibile spoilere!

You me her mi-a lăsat impresia unei drame light, despre un el și o ea și problemele lor de cuplu modern. Apoi, pfffff… Apoi apare poliamorul. A d o r. Primul serial pe care îl văd despre o relație poliamoroasă cu care se poate relaționa.

Primele episoade îți prezintă cuplul, iubirea și disfuncția. Jack și Emma au peste 30 de ani, sunt căsătoriți, se iubesc, vor demult un copil și nu prea le mai vine să facă sex. Din frustrare sexuală, Jack apelează la Izzy, o fată de 25 de ani, energică, nonconformistă și escortă part-time. Emma află de întâlnire și vrea să o cunoască pe Izzy. Fără să realizeze foarte bine ce se întâmplă, Jack, Emma și Izzy se îndrăgostesc nebunește. Relația lor nu e completă sau funcțională, fără unul dintre ei.

Și afli că acest cuplu, aparent banal, dintr-o suburbie americană oarecare, se luptă să le fie acceptată relația poliamoroasă. Pentru ca e cazul ca societatea să înțeleagă că de multe ori dragostea convențională, heterosexuală, monogamă, vanilla nu funcționează pentru toată lumea.

Nu e nimic rău să accepți că poate e nevoie și de altcineva în cuplu. Indiferent sub ce formă.

Am devorat Outlander în doar câteva zile și îmi amintesc că am suferit când cele trei sezoane s-au terminat. Am rămas multă vreme cu mintea în lumea creată de Ronald D. Moore (pe baza romanelor de Diana Gabaldon, publicate începând cu 1991). Pentru o dramă istorică romantică e foarte bine făcut și, în mod surprinzător, nivelul de telenovelă e dat destul de încet.

Claire, această „strong female lead”, cum ar zice Netflix, se întoarce în trecut, în Scoția anului 1740 și se îndrăgostește iremediabil de un tinerel roșcat, Jamie, cu umerii lați cât să ducă greutățile vieții pe care o pornesc împreună.

Atitudinea lui Claire se potrivește mai degrabă timpului din care a plecat, în care, femeia era mult mai emancipată social. Așa că tinde să facă diferite imprudențe, în public, față de iubitul ei. Jamie n-are o problemă cu asta, progresist pentru vremurile lui, dar toți ceilalți văd certurile ca vulnerabilități.

Chiar dacă inițial părerea mea era „Foarte bine, fată. Da cine sunt ei să îți spună ție să taci?!”, am înțeles rapid că pur și simplu e mai productiv ca un cuplu să afișeze atitudinea unei echipe unite, într-o lume plină de dușmani.

Idila mea cu Netlix a apărut odată cu Grace and Frankie. Practic, e prima dată când, într-un serial, personajele principale au peste 70 de ani și nu e vorba despre sfârșituri sau boli. Din contră, e despre începuturi. Slowclap, Netflix.

Succesul Gracie and Frankie a permis probabil apariția celui de-al doilea serial original Netflix, unde aproape nimeni nu e tânăr. The Kominsky Method pare să fie despre prietenia, bromance-ul dintre Sandy Kominsky (Michael Douglas), un profesor de actorie divorțat de trei ori, și Norman (Alan Arkin), paralizat emoțional de moartea soției sale. Dar pe lângă asta, Sandy are un interes romantic pentru Lisa, această doamnă din clasa sa de actorie. Pe parcurs, înțelegi că nu sunt foarte multe diferențe între adolescentul care vrea să impresioneze și vârstnicul, cu probleme de prostată, care vrea să impresioneze.

Diferența s-ar putea să o facă totuși locurile de date: de exemplu, Sandy și Lisa ies împreună, prima dată, la înmormântarea soției lui Norman.

Cu un pic de umor și empatie, un date nu trebuie să fie conform planului impus de societate. Relațiile sunt mult mai ușoare, dacă ești cu cineva care privește viața la fel ca tine.

Pentru că profii din școală nu m-au ajutat deloc, vremurile adulte m-au prins incultă în ceea ce privește istoria. Până acum câțiva ani, nu știam exact ce s-a întâmplat în cele două Războaie Mondiale și credeam că Imperiul Otoman s-a destrămat în secolul XVIII. M-am plictisit rău de mine, așa că m-am apucat de citit manuale de istorie și cărți pe anumite subiecte istorice. Însă educația mea alternativă a presupus și documentare și seriale istorice.

M-am uitat la toate cele patru sezoane ale serialului Reign, mai mult pentru narațiunea istorică, așa cum toată lumea a cumpărat Playboy pentru articole, nu pentru poze.

Serialul spune povestea Mariei, regina scoțienilor (Mary Queen of Scots) care a domnit începând cu 1542, practic, din a doua ei săptămână de viață. Îți închipui că nu e ușor pentru o femeie tânără, în secolul 16, să poarte responsabilitatea unui popor. Maria s-a căsătorit cu regele Franței și implicit cu familia lui, în special cu maică-sa, Caterina de Medici.

Relația dintre Mary și Catherine este complicată. Se dușmănesc politic și personal, dar se ajută, se urăsc, dar se respectă. Strategia lui Mary este de a avea o relație diplomată și armonioasă cu soacra. Foarte înțelept.

Destinul complicat al reginei Mary, povestit cinematografic, cu o producție tip young adult face Reign să fie perfect pentru perioada de după o despărțire, când pur și simplu nu mai ai chef de broderii intelectuale. Sau pentru cineva care vrea să învețe cum să nu ajungă la cuțite cu soacra.

Acest thriller psihologic a ieșit la sfârșitul anului, parcă special să te poți ocupa de el într-una din zilele alea când nu mai știi ce oră e. Serialul de zece episoade e bazat pe romanul cu același nume, al lui Caroline Kepnes. You. Simplu. Nu la fel de simplă e obsesia lui Joe Goldberg, aparent un manager de librărie banal, pentru Beck, o tânără stabilită în New York pentru a deveni scriitor.

Planul lui de a o cuceri se bazează exclusiv pe stalking. Datorită vocii din off a lui Joe, un anti-erou fascinant prin inteligență, ești mereu în mintea lui și urmărești aproape conspirativ cum ajunge să o cunoască pe Beck. Reușește relativ ușor să îi preia telefonul și își dă seama repede de toate slăbiciunile ei: nu are încredere în sine, dar afișează o viață perfectă în social media, prietenele ei o influențează prea mult și, mai ales, iubitul ei actual este abuziv. El se erijează în rolul salvatorului lui Beck, iar această obsesie amoroasă duce cu seninătate la hărțuire și, mai apoi, la crimă. În mintea lui, presupusa ei fericire scuză orice faptă. Și lui Joe îi iese schema. Pentru că știe ceva foarte simplu despre oameni: suntem mai ușor de controlat, când nu avem încredere în noi.

Pe scurt, am înțeles două chestii mari din serialul ăsta:

Tree wives one husband este documentarul în patru episoade care prezintă viața mai multor familii de mormoni din comunitatea Rockland Ranch, așezată în mijlocul deșertului din Utah, SUA.

Religia asta consideră că un bărbat trebuie să aibă cât mai multe neveste pentru a avea cât mai mulți copii. Dumnezeu are grijă de toți oamenii, deci, pentru a se apropia de modelul lui Dumnezeu, bărbatul trebuie să îngrijească familii cât mai numeroase. (facepalm). Cele mai reușite au și 40 de copii. Acest documentar caută să arate că nimeni nu este forțat să facă nimic din ce nu vrea și că poligamia este a victimless crime.

Cel mai interesant mi s-a părut însă romantizarea suferinței. Se acceptă faptul că nevestele sunt geloase între ele, dar asta e normal și e unul din obstacolele peste care trebuie să treacă pentru a fi un om mai bun. Un fel de quest ca să treci la next level.

Am înțeles, însă, că e greu să fii parte din celălalt serial You, me, her, chiar dacă te naști într-o cultură care îți spune că un om poate iubi mai multe persoane în același timp. Este dificil să accezi aici și să cedezi o parte din ceea ce vrei să fie doar al tău.

S-a tot vorbit despre The end of the fucking world. Și înțeleg de ce. E aproape amuzant să vezi cum atâta dispreț față de lume încape în două trupuri firave de adolescenți.

James este un puști de 17 ani care se autodiagnostichează cu sociopatie. Și îl crezi, când vezi cu câtă plăcere și ușurință omoară tot felul de ființe: fluturi, păsări, pisica vecinului. Dar s-a plictisit și vrea o provocare pe măsura plăcerii lui. Te las să vezi tu ce se întâmplă mai departe între James și Alyssa, colega lui de școală.

Tragicomedia vine din nihilismul lor care funcționa perfect într-o lume în care nu era greu să găsești un loc de dormit și ce să mănânci. Dar explorarea lumii presupune supraviețuire. Și aici se cam rupe firul. IRL, să pleci în lume cu un om pe care nu-l cunoști poate fi chiar periculos.

The end of the fucking world e un serial intens și fermecător, but please don’t try this at home.