Moffy Gathorne Hardy a crescut în Londra, alături de mama sa pictoriță şi tatăl ei pianist, şi de oricine altcineva care avea nevoie de o cameră liberă la vremea aia: un verişor, un prieten, fostul ei profesor de chimie — și diverși alți homleși, de-a lungul anilor. Singură la părinți, ea și-a petrecut copilăria stând la taclale cu adulții. Cu ei și cu cea mai bună prietena a ei, la vremea aia, cu care își petrecea nopțile în timpul săptămânii și vâna orice produs cosmetic care zăcea împrăștiat prin casă.
Pentru că s-a născut cu strabism, o afecțiune oculară care se manifestă prin deviația axei globilor oculari, i-a fost greu să intre în vorbă cu oamenii. Inabilitatea ei de a face contact vizual în copilărie, și mai ales în faza stânjenitoare a adolescenței, a făcut-o adesea să se simtă invizibilă. Dar a învățat să trăiască cu această afecțiune. De fapt, nu doar s-o accepte, ci și s-o celebreze ca pe un mic semn al caracterului său sensibil.
Videos by VICE
O frumusețe unică. Moffy a debutat în modeling în 2013, când Tyrone Lebon a fotografiat-o pentru coperta revistei POP, după ce Adwoa Aboah, prietena lui la vremea aia, le-a făcut cunoștință. De atunci, ea a fost căutată de designeri precum Mimi Wade și Vivienne Westwood, a apărut în revistele Document Journal și Buffalo și a încercat întotdeauna să provoace normele sociale. Între ședințele foto, ea lucrează la primul ei roman, care în realitate este „10% schimbări de nume, 80% timp petrecut gândindu-mă ce să scriu și 10% scris pe bune”. Fac niște progrese destul de bune, sună bine până acum.
Iată lecția pe care ea ne-o oferă despre frumusețe:
„Îmi amintesc că-n copilăria mea găseai mereu cărți de artă împrăștiate peste tot, muzica răsuna prin casă, iar conversațiile erau întotdeauna în toi. Sunt singură la părinți, așa că mi-am petrecut o bună parte din copilărie stând de vorbă cu adulții din jurul meu, unde iubirea față de trupa Beatles și interesul pentru citit n-au fost niciodată descurajate.
Când aveam șapte sau opt ani, nașa mea m-a dat cu un parfum și mi-a spus că așa miroaseau plajele din Saint Tropez în anii ’60; pe lângă faptul că avea o descriere seducătoare, era cel mai atractiv lucru din lume și nu l-am uitat niciodată. Am căutat mirosul ăla timp de zece ani, asta până când am găsit uleiul Nuxe Huile Prodigieuse, pe care continui să-l folosesc în fiecare zi. Este amuzant, dar și destul de liniștitor că gusturile mele nu s-au schimbat în cincisprezece ani.
Am început să mă machiez în școala primară; obișnuiam să ne furișăm în baie cu mascara și gloss de la Claire’s Accessories și să le încercăm. Nu sunt sigură cum mă faceau să mă simt, dar speram să mă simt mai în vârstă, mai frumoasă. Credeam că era atât de simplu.
Mai mergeam și acasă la prietena mea cea mai bună, în fiecare zi după școală, și, pe lângă ritualul solemn al cumpărării de chiloți tanga și sutiene cu burete în secret de la Primark și probarea lor în dormitorul ei, ne „machiam” cu o paletă mare de farduri, care probabil fusese a mamei sale, și apoi ne explicam alegerile una alteia, „Am mers pe un smokey eye albastru închis și un ruj subtil”; genul de chestie pe care o spui când ai nouă ani, îți dorești să fii mai mare și crezi că fardul maro este chintesența sofisticării.
N-am folosit niciodată machiajul ca pe o modalitate de exprimare, ci ca pe un refugiu, cufundându-mă într-o fantezie pe care o ai de obicei atunci când te joci „de-a gătitul”; este o modalitate de asumare și de probare a altor identități. Nu folosesc machiajul așa cum o face toată lumea: pentru accentuarea trăsăturilor, iluminarea pomeților etc., dar ador mascara verde, rujul negru, orice produs distractiv de aplicat și puțin caraghios.
Nu m-am simțit niciodată frumoasă în copilărie. Eram o chestie mică, ciudată și cu defecte, cu un petic pe ochi, ochelari și un cardigan la mâna a doua. Nu e chiar un look pe care să-l apreciezi atunci când ai cinci ani. N-o să uit niciodată momentul când am început gimnaziul și am realizat că mă plăceau băieții. Nu-mi venea să cred ce noroc era pe capul meu!
Câteodată salutam pe cineva și ei nu-și dădeau seama că vorbeam cu ei. Asta mă enerva oribil de mult când eram mai mică. Din cauza asta am asociat strabismul cu sentimentul de invizibilitate, de anonimitate și d-asta nici n-am putut să relaționez cu oamenii, mă simțeam mereu blocată între niște pereți de sticlă — un sentiment îngrozitor de claustrofobic pentru un copil. Mai mult decât atât, oricând vedeam pe cineva cu strabism, proiectam atât de tare asupra persoanei respective sentimentele negative pe care le aveam față de mine însămi, încât abia mă puteam uita la ea.
Contactul vizual este o modalitate de a recunoaște prezența altor oameni și invers. Este chinuitor să nu poți să faci asta, mai ales în perioada aia sensibilă, din timpul școlii, când te separi de familie și încerci să te dumirești cine ești cu adevărat. Îmi era rușine de mine însămi, cu toate că am exprimat asta în cuvinte abia mult mai târziu. Cred că atunci când m-am detașat suficient de asta.
Mi-am petrecut ani din viață încercând să-mi ascund strabismul atunci când întâlneam oameni noi și apelam la tot felul de trucuri ca să evit contactul cu o singură persoană dintr-un grup. Din cauza asta, atitudinea mea s-a schimbat dramatic. Cred că o persoană poate să asimileze orice ca parte din propria identitate. Și pentru că am avut opțiunea să mă operez, pe care am refuzat-o, acum simt că [strabismul meu] este un semn al caracterului meu sensibil; că am un fel de gândire destul de neobișnuit sau un mod diferit de a percepe realitatea. Și dacă înainte l-am purtat precum o mască, acum este un mod prin care oamenii ajung să mă cunoască.
Cred că ajungi să te consideri frumoasă abia după ce îți dai seama cine ești și realizezi că te-ai folosit de abilitățile tale pentru a-ți atinge potențialul. Așadar, nu e o chestie care se întâmplă de pe azi pe mâine! Îți sugerez să faci ceva creativ, care poate servi ca oglindă, și să te înconjori de oameni inimoși care nu judecă.
Zilele astea mă simt cea mai frumoasă atunci când stau botoasă afară, la intrarea în club, și arunc o privire de tipul Nu ți-a fost de mine? oricărui fost prieten peste care dau întâmplător. Nu chiar, glumesc! Mă simt frumoasă acasă, alături de iubitul meu și de Razzy, cățeaua mea anxioasă în preajma oamenilor, cu care am o relație codependentă. Nu știu de unde a moștenit astea…”
