Liderul român care acum 200 de ani compara viața romilor cu cea a sclavilor din America

O recentă opinie în cotidianul stângii intelectuale britanice The Guardian a marcat data de 20 februarie, abolirea sclaviei în Moldova și Valahia.

Autorii aminteau că primul care a comparat soarta romilor în Țările Române cu sclavia negrilor în SUA a fost, în 1853, Mihail Kogălniceanu, „unul din cei mai progresiști intelectuali români din toate timpurile”, în prefața lui la prima traducere în română a romanului Coliba unchiului Tom (Coliba lui Moşu Toma sau Viața negrilor în sudul Statelor Unite din America).

Spre deosebire de Statele Unite, unde guvernele succesive de după abolirea sclaviei au făcut ceea ce filosoful Peter Sloterdijk numește metanoia, un soi de mea culpa istorică, în România nu a fost până astăzi nici vorbă de așa ceva.

Niciun fel de pocăință publică sau cerere de iertare pentru faptul că vreme de secole autoritățile, boierimea și biserica au ținut în sclavie un întreg grup etnic.

Acum hai să vedem cât de progresist a fost Kogălniceanu, de ni-l laudă așa un jurnal străin.

Ei bine, trebuie să ne amintim cu ce rezistențe sociale s-a înfruntat el în cariera sa de intelectual și om de stat, pornind de la faptul că, în trecut, tirania putea taxa biserica până și pe ţigani. Iar asta stârnea scandal, într-atât țiganii erau percepuți ca animale domestice, vite de lux!

Iată, Mihai-Vodă Racoviţă („vă leat 7224”, adică: 1703), scrie Neculce în Letopiseţul Țării Moldovei, cu toate că era pământean si a arătat „dragoste și blândeţe ţărei”, a necăjit foarte mult boierimea si biserica introducând taxa numită de atunci şi până la eliberarea din sclavie: „ţigănărit”.

Altfel zis, dumnealor boierii si călugării au trebuit deodată să plătească un scandalos impozit pe numărul de robi ţigani ce-i posedau.

Racoviţă, acel despot făţarnic, scrie Neculce, „au stricat legătura sfinţilor patriiarşi. Și au scos plata de moară câte 2 galbeni, și de prisacă câte 2 galbeni, și de ţigani câte 2 galbeni!… Dar apoi de ţigani au făcut legătura, și vecinii boierești si călugărești nu-i da cu price, că foarte prè rar de avè boieriul prè mari dovezi și scrisori de-i da…”

Cu alte cuvinte, boierii și călugării n-aveau niciun fel de acte pe ţiganii posedați, iar inspectorii fiscului domnesc nu prea știau cu cât să-i taxeze pe acel şeptel uman… de unde tocmeli aspre și indignate.

Al naibii tiran, Racoviţă. Noroc că a fost mazilit rapid. Cică boierii n-ar fi avut niciun amestec în asta. Și nici Biserica, mare posesoare de „sclavi țigănești”.

Cam asta a fost atitudinea până la Kogălniceanu.

Feminist avant la lettre și francmason, Kogălniceanu se remarcase deja, cu două decenii înainte de dezrobirea romilor în 1855, prin aceea că publicase în 1837, în franceză, un important studiu pentru vremea aceea intitulat:

Esquisse sur l’histoire, les moeurs et la langue des Cigains connus en France sous le nom de Bohémiens” (par Michel de Kogalnitchan, Berlin 1837).

Studiul din 1837 al lui Kogălniceanu, care conține și o solidă gramatică a limbii țigănești, pornind de la principalul ei dialect, cel al căldărarilor, ar trebui să pună capăt tuturor speculațiilor conspiraționiste și paranoice potrivit cărora romii merită să fie obligați să-și schimbe, prin forța legii, etnonimul din „romi” în „țigani”, întrucât li s-ar fi dat voie să-și spună „romi” doar după 1989, pentru a produce o confuzie cu „românii”.

Kogălniceanu spune însă încă din prima pagină a studiului său din 1837 că romii (le Cigains) vin din Hindustan și că întotdeauna și-au spus între ei: rom.

Intelectualul estimează populația lor din Moldova, la vrea aceea, la circa 100 de mii, ceea ce este enorm, dat fiind că întreaga populație a Moldovei de atunci (care includea și Basarabia, Republica Moldova de azi) era, așa cum am mai arătat-o, de abia între o jumătate de milion și un milion de locuitori.

Kogălniceanu estimează în 1837 numărul romilor la circa 200 de mii pentru Moldova-Valahia reunite, la fel de mult cât în tot Imperiul Otoman. Raportat la un total al populației din Valahia-Moldova de circa două milioane de oameni, asta ne duce la un procent de aprox. 10% țigani din întregul populației, ceea ce, calculat empiric, este rata reală de azi în România și în mai toate țările Europei de Est.

Kogălniceanu e foarte metodic în studiul acela.

El rezumă Codul civil moldovean, dar și pe cel muntean, care reglează soarta țiganilor, felul în care nu se puteau căsători fără voia stăpânului etc. Notează structura socială a țiganilor și probabil la el, pentru prima oară, în 1837, avem întâia menționare a termenului de bulibașă (acel voievod al țiganilor).

Tot el remarcă faptul, interesant etnografic și etnologic, că pentru țigani toți ceilalți sunt gagii (gadshi) care nu sunt considerați nici măcar oameni.

Și tot la Kogălniceanu, în scurtul dicționar care îi încheie broșura, găsim pentru prima dată termeni precum mui – gură, față, de pildă, intrat apoi vulgar și în română: „muie”.

Deducem așadar, citind studiul lui Kogălniceanu de acum aproape două secole, că romii s-au numit întotdeauna „romi” nu doar în țările române și în Balcani, ci și în Franța și Anglia, unde ei au ajuns, după secole de migrație din India, pe la sfârșitul Evului Mediu și începutul Renașterii.

Din acest motiv, romii/țiganii în Franța au fost numiți de către ceilalți, alternativ, „Gitans” și „Romanichels”. În Anglia: Gypsies si Romanies.

Țiganii, în aceste țări, sunt cunoscuți de secole a vorbi – în Franța limba „le romanichel”, iar în Anglia: „the Romany language”.

„Rom” este astfel, cum o descoperim prin studiul lui Kogălniceanu, etnonimul dintotdeauna, inițial si propriu al țiganilor.

„Rom”, „dom”, sau „lom”, în funcție de regiuni. E vorba de o simpla omofonie incompletă și întâmplătoare cu „român”.

„Dom”, cum își spun țiganii în Asia centrală, începe cu o consoană cerebrală, proprie limbilor din India, care în graiurile romilor emigrați spre Europa a devenit R sau L. De aici diferența între „rom” cum își spun ei în Europa și „lom” cum își zic mai spre Caucaz. E denumirea lor proprie, femininul e „romni”, iar limba e „romanès”.

Cum scrie Kogălniceanu:

„Les Cigains s’appellent dans leur langue Romnitchel (fils de la femme) ou Rome (hommes).” Adică: „Țiganii își spun pe limba lor romanicel sau rom (oameni)”.

Tot așa, în schița gramaticala dată de Kogălniceanu începând de la pag. 30 aflăm că:

Kogalniceanu dă și fraze:

„I puri romni weli puro rom”/ „La vieille femme prend un vieil homme” / „Bătrâna țigancă (romni) își ia un moș.”

Așa încât Kogălniceanu nu și-a scris gramatica limbii rome în 1837 pentru a distruge anticipativ numele românilor pe care încă nu-i unise împreună cu Cuza, prietenul lui de-o viață.

Apoi, să nu uităm că în secolul XX, în perioada interbelică, a apărut revista Glasul Romilor, fără ca regimurile ultranaționaliste, de la legionari până la Antonescu, să considere că romii deturnează numele românilor.

Țiganii și-au spus întotdeauna romi. Este etnonimul lor tradițional și nu a fost inventat de Iliescu sau de Soros ca să-i umilească pe români. E vorba de o simplă omofonie. Numele de romi nu i-a deranjat așadar pe legionari, dar îi deranjează astăzi pe unii mai porniți decât Antonescu si Căpitanul.

Cei care se forțează sa creadă că țiganilor li s-a dat voie să-și spună „romi” în ultimele două decenii ignoră totul despre funcționarea unei limbi și a unei societăți. Un etnonim nu poate fi impus din umbră, în mod uniform, din motive conspiraționiste, unor grupuri umane disparate, care nu comunică intre ele, cum sunt romii.

Un etnonim nu poate fi, de altfel, modificat, decât în urma unor cataclisme istorice și, oricum, niciodată în mod voit, calculat.

Invers, romii nu și-au spus niciodată „țigani” între ei, după cum ungurii nu își spun „unguri”, iar grecii nu își spun „greci” (și nici armenii – „armeni” etc.)… Argumentul că așa le zice toată lumea e invalid.

În sfârșit, e relativ incongruent, ca o coda, că numele lui Kogălniceanu rămâne asociat astăzi doar cu cel al aeroportului militar din Dobrogea unde se află importanta bază SUA din România și că romii nu sunt nici azi mai bine văzuți decât în vremea lui.