Sistemul politic american pare dement, cu tipul ăla, Donald Trump, și toate cele, dar Statele Unite nu e nici pe departe singura țară dominată de un om pe care mulți îl consideră complet nepotrivit pentru a deține funcții publice. În Italia, fostul premier cu trei mandate Silvio Berlusconi – care are o listă lungă de scandaluri, atât financiare, cât și sexuale, și a fost chiar condamnat pentru infracțiuni – s-a întors din nou pe scena politică, în ciuda faptului că nu poate să dețină funcții publice în mod legal până în 2019. Liderul partidului de centru-dreapta Forza Italia („Hai Italia”), care a câștigat circa 14% dintre voturile de duminică, Berlusconi a declarat marți că pune la cale o nouă coaliție de guvernământ. Dar votul dominat de populiști a produs rezultate împărțite, iar ziarul La Stampa a mers până-ntr-acolo încât să numească „Italia de neguvernat”.
În timp ce Berlusconi și aliații săi șovini dinspre extrema dreaptă visează la putere, partidul populist care chiar a luat majoritatea voturilor se plasează ideologic undeva între Steve Bannon și Bernie Sanders. După cum a scris Washington Post, „Cele două partide mainstream la un loc abia au reușit să depășească numărul de voturi al Mișcării Cinci Stele – o mișcare apărută online, fondată de un comic care adună votanți din ambele părți ale eșicherului politic și care nici măcar nu exista acum zece ani.”
Videos by VICE
Deci ce se-ntâmplă la ora actuală în Italia și oare oglindește haosul trumpist din politica americană? M-am întâlnit cu colegul meu italian Leonardo Bianchi, editor de știri la VICE Italia, ca să aflu ce mama naibii se întâmplă.
Eve Peyser: Cum a reușit Berlusconi să se întoarcă?
Leonardo Bianchi: Păi, de fapt, nu s-a întors. E chiar opusul – e unul dintre cei mai mari pierzători ale ultimelor alegeri. Partidul lui, Forza Italia, a luat doar 14% din voturi. În plus, nu mai e el cel care dictează jocurile în mișcarea de centru-dreapta din Italia: Matteo Salvini, liderul Partidului Nativist de dreapta (cunoscut anterior drept Liga Nordului), a ieșit pe picior mare, cu 17% dintre voturi și acum el e adevăratul lider al acelei coaliții.
Pe tot parcursul [alegerilor], Berlusconi părea foarte bătrân (mna, este), obosit și pierdut. Cred că italienii sunt foarte, foarte sătui de el, chiar dacă încă mai are parte de niște sprijin. În plus, sunt convins că „revenirea lui Berlusconi” n-a existat niciodată, în realitate – a fost doar obișnuita poveste din media despre nemurirea politică a lui Berlusconi. Dar nu e [nemuritor], iar alegerile astea asta au dovedit.
Crezi că Berlusconi e acest Donald Trump al Italiei? Cum se aseamănă?
Cred că Donald Trump e acest Berlusconi al Americii – gen, el a fost primul! Asistăm la ascensiunea lui Trump din Italia și avem un déjà-vu, pentru că e evident că cei doi au ceva în comun. Amândoi sunt miliardari, maeștri ai manipulării mass media, misogini, n-au o ideologie politică reală, și, după cum s-a exprimat jurnalistul Alexander Stille, „au o afinitate pentru autodistrugere”.
Aici se termină asemănările. Întrucât sistemele politice italienești și americane care i-au produs pe Trump sunt foarte diferite. Berlusconi, de exemplu, a candidat în 1994 pentru că trebuia să-și protejeze companiile – și pe el însuși, desigur – de anchete penale și procese. Și, ca să facă asta, a fost nevoit să-și creeze propriul partid nou-nouț.
Ce altceva îi mai deosebește?
Berlusconi a avut dintotdeauna un stil retoric mai puțin violent decât Trump. Sloganul lui e: „Iubirea întotdeauna triumfă asupra invidiei și urii.” Are și perspective mai puțin stricte asupra protecționismului economic și e mai puțin naționalist decât Trump – n-a promis niciodată să „facă Italia mare din nou” sau ceva de genul. În general, Berlusconi e mai moderat decât Trump. În cele din urmă, Berlusconi și-a rezolvat problemele cu părul turnându-și beton în cap.
De ce nu par atât de mulți italieni deranjați de scandalurile sale?
Când era în culmea gloriei, practic deținea cam tot peisajul mass media din Italia – avea propriile posturi TV, plus compania publică, Rai. Așa că majoritatea publicului era convinsă că e persecutat politic de judecătorii „comuniști” [care] îl invidiază pentru bogăția și succesul său. Evident că nu era adevărat dar, cum spuneam și mai-nainte, Berlusconi e un maestru al manipulării mass media și al supraviețuirii în politică.
Dar, pe de altă parte, trebuie să spun că a existat întotdeauna o opoziție cruntă față de Berlusconi și că, în cele din urmă, italienii s-au cam săturat de problemele sale legale, pe care le tot târâie, de 20 de ani încoace. Scandalurile sale sexuale (notoriile petreceri „bunga bunga”) l-au privat și de voturile catolicilor și cred că asta a jucat un rol important în căderea acestuia.
Am vrut să întreb despre scandalurile lui sexuale și acuzațiile de abuz sexual. În 2015, Ambra Battilana Gutierrez, o femeie care a depus mărturie în cazul cu petrecerile „bunga bunga” cu prostituate, date de Berlusconi, l-a acuzat pe Harvey Weinstein de hărțuire. Și actrița și regizoarea italiancă Asia Argento e una dintre multele voci care îl acuză pe Weinstein. A rezonat saga Weinstein, și conexiunile acesteia cu Berlusconi, și în Italia?
Scandalurile și acuzațiile de hărțuire sexuală aduse la adresa lui Berlusconi sunt binecunoscute în Italia și i-au subminat complet reputația și rata de apreciere. Căderea sa politică la finalul deceniului trecut a fost provocată, printre altele, de ascensiunea „Se non ora quando”, un val de feminism. Iar „berlusconismul” e văzut drept unul dintre principalele motive pentru care feminismul italian a fost întrerupt abrupt în anii 1990.
Însă scandalul Weinstein n-a rezonat prea mult în Italia. #MeToo și urmările scandalului au avut un impact real doar asupra populației feminine tinere, urbane. Mulți jurnaliști italieni titrați au etichetat-o public pe Asia Argento drept „târfă”, ceea ce-ți spune tot ce trebuie să știi.
Cât de îngrijorați sunt centriștii și/sau stângiștii italieni de rezultatele alegerilor?
Aș zice că foarte. Partidul Democrat Italian a atins un nou record negativ (18% din voturi) și însăși existența partidului e pusă serios sub semnul întrebării. S-ar putea sfârși cu certuri interne și schisme serioase. [Fostul premier] Matteo Renzi, care acum patru ani era băiatul de aur al social-democraților europeni, și-a dat demisia de la conducerea partidului pe 6 martie, iar viitorul său politic s-ar putea să fie condamnat. Cât despre stânga, e și mai rău: Liberi e Uguali, un partid nou format, creat de foști membri ai Partidului Democrat, a obținut 3,3% din voturi – doar un pic peste pragul de intrare în Parlament. Peisajul stângii italienești e destul de trist.
Și cum e cu mișcarea populistă Cinci Stele?
Mișcarea Cinci Stele e adevărata câștigătoare a alegerilor. Au adunat o uluitoare cotă de 32% din voturi. Nu sunt progresiști sau stângiști în sensul strict al cuvântului: Beppe Grillo – comediantul care a fondat partidul acum aproape 10 ani – a spus mereu că nu sunt nici de stânga, nici de dreapta, sunt „dincolo” de tradiționalele linii politice de demarcare. Ca și toate celelalte mișcări populiste, împart societatea în două grupuri separate și antagonice: „oamenii” și „elitele corupte” (la casta, în italiană). Se prezintă drept singura voce adevărată a „oamenilor”, care exploatează și manevrează în folosul propriu sentimentele anti-establishment care cutreieră Italia de 15 ani încoace.
Pe lângă asta, îmbină poziții dure asupra imigrației cu propuneri socio-economice de stânga – gen, au propria lor versiune asupra venitului minim garantat, numit „reddito di cittadinanza”. De-asta aș zice că sunt o mișcare populistă „centristă”, care a devenit un partid cu „de toate pentru toți”.
E corect să spunem despre vreunul dintre partidele italienești de dreapta să e fascist?
Clar, dar doar despre cele marginale. Vorbesc despre CasaPound, o mișcare neofascistă fondată în 2003, care se autointitulează adevărata „moștenitoare” a fascismului istoric. Militanții se autodefinesc „fasciști de mileniul III”. CasaPound e o mișcare neofascistă pricepută la social media și presă, un pic cam ca dreapta alternativă, dar în ciuda atenției mass media pe care și-au atras-o, s-au descurcat îngrozitor la alegeri, și a obținut doar 0,8% din voturi.
E rezonabil să comparăm ce se-ntâmplă în Italia cu sentimentele anti-UE/anti-elite care au dus la Brexit în Marea Britanie sau e altă mâncare de pește?
Clar există o tendință comună în toate democrațiile liberale occidentale, așa că suportă comparație, dar e și o chestie specifică Italiei. În Europa, Italia a fost mereu un soi de laborator politic: noi am inventat fascismul și, imediat după al Doilea Război Mondial, am dezvoltat propriul nostru brand de populism: Frontul Omului de Rând.
La începutul anilor ’90, investigația legală „Mani Pulite” („mâini curate”) a provocat căderea așa-zisei Prime Republici și dispariția multor partide politice. Sentimentul anti-elite și anti-politică a fost covârșitor, cel puțin de pe atunci, iar acum cam toate partidele politice sunt partide „anti-partide”. Cred că alegerile din 2018 au dovedit asta dincolo de orice îndoială.
Te temi de un personaj stil Le Pen/Trump, care-ar deveni premier?
Nu mă tem atât de tare și asta datorită legilor electorale bizantine din Italia. Momentan avem un parlament împărțit, ceea ce înseamnă că Matteo Salvini – care e cel mai a la Le Pen politican italian – are șanse foarte mici să devină premier. Următorul guvern – dacă va mai exista un guvern, pentru că nu e de la sine înțeles în clipa asta – va fi obligatoriu un guvern de coaliție, ca cele pe care le-am avut înainte de alegerile astea. Dar dacă eșuează acest guvern, atunci mă tem că politica italiană se va preta la o turnură spre dreapta mai intensă.
Articolul original a apărut pe VICE SUA.
