De ce nu pot scăpa de atacurile de panică?

Pe 30 martie găteam cina și am avut brusc o senzație abdominală ciudată care s-a înrăutățit și a luat forma unor crampe severe. Am încercat să le controlez prin respirație adâncă, dar în câteva secunde s-au întins în tot corpul. Am căzut pe podea tremurând ca și cum aș fi avut convulsii, cu degetele de la mâini și de la picioare paralizate. Am crezut că am o hemoragie cerebrală, că mi-a explodat sistemul nervos, că voi muri. Apoi m-am mai liniștit, am reușit să mă ridic în picioare și am sunat imediat la ambulanță. După ce am descris ce mi s-a întâmplat, operatorul m-a întrebat dacă mi-am pierdut cunoștința, lucru care nu s-a întâmplat. „Voi trimite o ambulanță la tine, dar sigur a fost doar un atac de panică.”

Nu avea cum, fiindcă sunt un veteran al panicii, încă din adolescență și o recunosc. Parestezia, sentimentul de asfixiere și derealizarea: astea erau simptomele mele clasice. Nu-mi aminteam că lista nosologică includea crampe. Dar medicul de pe ambulanță, cei de la urgență și neurologul meu mi-au pus același diagnostic în zilele care au urmat. 

Pe de altă parte, eram convins că am devenit epileptic fiindcă între timp am avut alte episoade identice, deci am cerut să fac o electroencefalogramă și am sunat un prieten care suferă de epilepsie să-l întreb cum pot s-o recunosc. Cu toate astea, nimic nu a sugerat că ipoteza mea era posibilă. Așa că într-o zi, exasperat, am analiza lista completă de simptome ale atacului de panică și acolo era: „Respiratul excesiv prelungit poate provoca și crampe musculare și rigiditate la mâini și picioare.”

Cu toate astea, nu m-am simțit ușurat. Mi-a luat ani să găsesc modalități prin care să-mi controlez atacurile, iar dacă panica schimbă regulile jocului, sunt din nou lipsit de apărare. De ce se ascunde în spatele atâtor efecte (lista este practic nesfârșită și implică manifestări ale aproape tuturor sistemelor fizice și cognitive)?

„Marea varietate a simptomelor”, mi-a explicat psihiatrul și psihoterapeutul Federico Baranzini, care practică în Milano și are un doctorat în psihofarmacologie clinică, „survin din zonele implicate în geneza unui atac și în particular de la amigdală, care poate fi definită ca centrul de activare. Hiperstimularea acestei zonei produce consecințe variate, fiindcă fibrele și stimulările pleacă din amigdală - atât la nivel endocrin, cât și neurologic prin nervul vag - ajung la inimă, intestine și centrii respiratori. Și stimulii ăștia produc un răspuns care poate fi mai mult sau mai puțin intens și mai mult sau mai puțin larg. Palpitații, hiperventilație, tremurat, parestezie, greață, leșin, derealizare sunt o cascadă de efecte care diferă, dar pe care le putem rezuma în trei zone: somatice, senzoriale și cognitive.”

Cu toate astea, principiul cauzalității neurologice care explică gama concretizărilor nu reușește să răspundă la o întrebare pe care oricine care e familiar cu tulburarea și-a pus-o cel puțin o dată: de ce, dintre toate simptomele posibile, le-am avut tocmai pe astea? De exemplu, mulți dintre prietenii mei sunt convinși că au un infarct în timpul unui atac de panică brusc, în timp ce pe mine tahicardia nu m-a speriat niciodată. Alții, pe de altă parte, experimentează senzații foarte puternice de vomă, în timp ce eu n-am avut niciodată greață. Și reversul e adevărat: niciun companion de panică cu care am vorbit nu s-a plâns de parestezie, în timp ce eu, ani de zile, în punctul culminant al fricii, am avut mâini atât de amorțite că păreau să fie făcute din polistiren. 

Pentru mulți dintre noi, simptomatologia se comportă ca un soi de identificare fiindcă simptomele implică situații diferite pe care trebuie să le gestionezi. Sunt cei care se asigură că nu sunt niciodată singuri și cei care suferă cel mai mult când li se întâmplă. Cei care devin claustrofobi, cei care sunt agorafobi, cei care au nevoie să vorbească pentru a-și distrage atenția, cei care pierd controlul dacă sunt copleșiți cu întrebări și vorbe de liniștire. 

„Se poate spune că corpul nostru, atunci când vine vorba despre panică, chiar are preferințe”, mi-a explicat psihiatrul Giampaolo Perna, director al Centrului de Medicină Personalizată pentru Tulburările de Anxietate și Panică. „Dar ca să le înțelegem, trebuie să începem de la un concept: conform uneia dintre cele mai acreditate ipoteze, panica ar fi o tulburare a felului în care percepi bunăstarea psihofizică. Ca și cum corpul, deși nu are de fapt patologii, e puțin mai sensibil în anumite zone. Există cei care sunt mai sensibili la nivel muscular, unii la cel gastrointestinal, alții la nivel respirator, etc. Deci simptomele pot afecta aceste zone și uneori se schimbă în timp fiindcă și corpul nostru se schimbă. Cu toate astea, trebuie să fii atent ca să vezi cum s-au schimbat atacurile de panică: dincolo de simptome, aceste tulburări au totuși etape care sunt mereu aceleași - un început rapid, un punct culminant și apoi un sentiment de disconfort și îngrijorare legat de evenimentul traumatic, care de obicei duce la anxietatea anticipatorie, evitare a anumitor situații (ca să nu mai ai atacuri noi) și autoizolare.”

Pentru Dr. Perna - dar este o credință adânc înrădăcinată în cadrul clinic - accentuarea diversității și naturii simptomelor de panică poate fi ceva înșelător. Ruminația este o cale mentală pe care o știu foarte bine cei care suferă de anxietate: într-o perioadă cu atacuri puternice, nu te mai poți gândi la nimic altceva, îți schimbi stilul de viață ca să le eviți. În ultimele luni, de exemplu, mi-am redus drastic viața socială, iar când ies, trebuie să mă asigur mereu că am o mașină în apropiere. 

La un moment dat am citit pe internet că să respiri într-o pungă de hârtie poate reduce efectele hiperventilației și poate atenua crampele, așa că am cumpărat online un pachet cu trei sute de pungi și am mereu una cu mine. Am folosit în trecut tehnici diferite, fiindcă simptomele erau diferite. Făceam orice ca să evit apariția unui episod: de rușine dacă sunt în public și fiindcă este foarte dureros și stresant. Dar în interior realizez că nu mă confrunt cu problema, fiindcă atunci când îmi recapăt viața de zi cu zi, după luni de suferință, cred că am depășit complet problema. 

„Mulți oameni nu pot să-și revină complet din tulburare”, a adăugat Perna, „și episoadele pot să revină după mulți ani, fiindcă procesul terapeutic nu s-a finalizat. Nu s-a ajuns la acel sentiment de bază de bunăstare psihofizică. Fiindcă nu este vorba doar despre a nu te simți rău, ci și de a-ți recăpăta starea de bine.”

Ca să încerc să-mi recapăt bunăstarea psihofizică urmez un plan terapeutic cu un doctor în medicină psihosomatică la care merg de ceva vreme. Dar în funcție de specializarea profesionistului căruia te adresezi, metoda de interpretare a problemei și mecanismele pe care să le folosești ca să-i faci față pot evident să se schimbe. 

Cu toate astea, ce-aș vrea să accentuez este un pas terapeutic pe care trebuie neapărat să-l facă cei care suferă de această tulburare: să realizeze că să-ți canalizezi atenția pe natura simptomelor, modul cum se schimbă și metodele pentru a preveni apariția lor este un cerc vicios nesfârșit.

Dar să ieși din ruminație este foarte dificil, fiindcă efectele panicii ți se plantează în cap și te fac să te adaptezi unui stil de viață pe care altădată l-ai fi considerat absurd (pe 29 martie nu m-aș fi gândit niciodată că voi petrece următoarele două luni cu o pungă de hârtie în buzunar).

Nu știu dacă sentimentul ăsta e comun, dar e ca după primul meu atac de panică când eram copil și mi s-au schimbat așteptările despre calitatea vieții. Să nu simt acea frică, acele senzații neplăcute, îmi părea deja ca o realizare grozavă. Poate că ăsta e adevăratul simptom ascuns al atacurilor de panică: teroarea a ajuns la o intensitate atât de mare încât îți diminuează nivelul nevoilor. Provoacă un Ouroboros de renunțări și stază autoprovocată care condiționează orice altceva.

Articolul a apărut inițial în VICE Italia.