5 femei mi-au povestit cum au fost hărțuite sexual în cluburile alternative din București

Piesa „No Means No” lansată recent de Corina Sucarov, artista din spatele proiectului sexy-dark-electro +SHE+, transmite un mesaj foarte clar bărbaților: „Nu înseamnă nu și ar fi bine ca orice persoană să înțeleagă acest lucru”, afirmă decisiv artista. Videoclipul e realizat din colaje ale artistei Alexandra Grigore, căreia Corina i-a scris încă de anul trecut pentru a colabora. „Ea mi-a dat colajele, eu le-am ales pe cele mai potrivite pentru piesă, apoi m-am decupat pe mine și pe prietenele mele din diverse poze și le-am lipit peste colajele ei, împreună cu diferite texte cheie”, mai spune Sucarov.

Fețele pe care le vezi în imagini sunt cele ale prietenelor ei apropiate, Alexandra Andronic, Bianca Adam, Denise Dobrin, Oana Maria Zaharia, Teodora Retegan și Mihaela Cîrjan, dar și a partenerei sale actuale, Andreea Irimia aka Brașov, artista din Spania care face dark trap și cea care a editat videoclipul. „Toate au fost super încântate să participe și să mă susțină cu acest mesaj în care și ele cred cu tărie”, zice Corina.

Pentru a înțelege mai bine mesajul transmis de Corina în piesă, am stat de vorbă cu ea și alte patru feministe despre cum au observat că se comportă bărbații în cluburile alternative de la noi, cât și experiențele de hărțuire prin care au trecut în astfel de locuri. Sunt spații chiar atât de safe precum am crede? Bărbații sunt la fel, doar muzica diferă?

Cred că cel mai amuzant lucru pentru mine atunci când ies în club sau la terasă e că majoritatea bărbaților au impresia că m-am îmbrăcat, m-am aranjat și am ieșit din casă la distracție pentru ei. Și, de cele mai multe ori, se comportă ca atare. Mi s-a întâmplat să fiu trasă de mână, să primesc eye contact forțat de câteva ori în drumul către baie, să mi se miroasă părul random pe terasă, să mă întrebe aceeași persoană de patru ori dacă chiar nu doresc să-mi ofere ceva de băut, să ies cu prietenele mele la Queer Night și să se așeze un tip random cu noi la masă și să insiste: „Sunteți singure? De ce stați singure? Sunteți triste, de nu-mi zâmbiți?”.

Din păcate, am multe povești din zona asta, dar o să povestesc una dintre ele. Într-o marți seară ies la club cu una dintre cele mai bune prietene de-ale mele. După ce se aglomerează și pierdem masa unde stăteam, ajungem lângă ușă, la intrarea în club. Oamenii încep să se îmbete, așa că, la un moment dat, observ cum peste umărul prietenei mele cineva încearcă cu disperare să-mi prindă privirea. Nu-l bag în seamă, dar insistă, așa că mă uit totuși spre el, să văd cine e, poate-l cunosc, dar nu e cazul. Îmi face cu ochiul, dar nu-i răspund și îmi mut privirea.

Mai târziu, în drum spre toaletă, simt cum mă prinde cineva de mână și-mi spune: „Mă căutai? Am văzut cum mă priveai pe terasă. Ești mai timidă, poate”. Îi zic să-mi dea drumul că nu e deloc așa, să-și vadă de seară liniștit, și plec. Pe la patru dimineața pornesc spre casă, fără să-i anunț pe prietenii mei, lucru pe care ei îl știu despre mine. Nu-mi place să le stric cheful oamenilor din jur, dacă vor să mai rămână la party, și nici nu-mi place să-mi iau la revedere, plus că stau și central, aproape de club.

Traversez Calea Victoriei și aproape de fântânile de la Universitate aud pași grăbiți în spatele meu. Mă întorc și-l văd pe tipul insistent din club. Încep să alerg spre stația de taxiuri de la Intercontinental, tai bulevardul și țip către taxiuri să nu plece. Mă urc într-o mașină și îl rog pe șofer să mă ducă acasă, la două străzi distanța. Nu l-am mai văzut pe acel dubios de-atunci.

Au fost nopți în care m-am bătut să mă pot apăra. Într-o seară a trebuit să scot electroșocul în fața unui tip să înceteze din pipăiala pe care i-o administra unei prietene pe sub fustă, la un concert live. Altă dată, pe o terasă, am urlat puternic „Mi-e scârbă!” în fața unor tipi care îi făceau bullying unei prietene. Ba chiar, într-o seară, mi s-au pus droguri în pahar.

Înainte de pandemie frecventam doar Control și Macaz, pentru că mi se păreau spații mai safe pentru femei decât toate celelalte cluburi din București. Mă întâlneam des cu cunoscuți, iar riscul de a fi hărțuită scădea, pentru că cei care te cunosc și te știu ca „feminista aia a dracu’”, așa cum îmi e reputația, nu îndrăznesc să te deranjeze decât dacă se îmbată și își pierd controlul. Lucru care se poate întâmpla des, inclusiv în rândul bărbaților care și-o ard aliați, feminiști sau de stânga.

Când te aștepți mai puțin, un agarici din ăsta din bula de stânga, care te știe de pe Facebook, acolo unde se dă mare anticapitalist și susținător al drepturilor tuturor, o să vină după câteva beri și o să-ți demonstreze că nu e cu nimic mai bun decât orice alt abuzator.

Ideea e că eu ies mult cu prieteni bărbați gay, iar asta mă protejează întotdeauna de vreo interacțiune nedorită cu un heteroi în călduri. Când bărbații te văd într-un grup cu alți bărbați, iarăși nu vor îndrăzni să te agațe, pentru că respectă alți bărbați ai căror iubită poți fi. Deci oricât de nașpa ar suna, bărbații respectă „proprietatea” altora și nu te vor deranja dacă există cea mai mică probabilitate să fii iubita unuia din grupul în care ești.

Nu vor încerca să te agațe nici dacă ești într-un grup de bărbați care par evident gay, pentru că se vor simți intimidați de feminitatea și fluiditatea lor, iar interacțiunea cu tine îi va pune indirect să se poziționeze față de prietenii tăi, lucru pe care, îți spun sigur, l-ar evita. Deci bărbații evită să agațe femei înconjurate de alte persoane LGBT. Asta nu te scapă, însă, pe tine sau pe grupul tău, de agresiunea homofobilor.

La înghesuiala din club, bărbații se simt ca peștele în apă și vor încerca tot felul de strategii nesimțite să te atingă sau pipăie. Când trec pe lângă tine se împing spre tine, se freacă de corpul tău sau, pur și simplu, în trecere îți pun mâna pe talie, cu o nonșalanță ridicolă.

Unii te fixează cu privirea lor libidinoasă, se bagă în seamă cu penibila replică „Ce frumoasă ești” sau vin să danseze cu tine și te iau de mână, fără să te întrebe dacă vrei și tu, ca și cum n-ar fi nimic greșit să-ți atingă corpul oricând au ei chef.

Poate te întrebi, totuși, cum se agață într-un mod respectuos o femeie în club. Ei bine, nu se agață deloc, nu mai încercați asta. Nu vreau să fiu pusă în situația de a refuza bărbat după bărbat, chiar dacă mi se adresează respectuos în încercarea lui de a mă agăța. Vin la club să mă distrez, nu să fiu distrasă de bărbați care vin doar cu scopul de a se combina. Lăsați femeile să facă ele primul pas, dacă aveți chef de vreo interacțiune, nu insistați. Dacă o femeie îți lasă spațiu să te apropii de ea, să fii sigur că o să facă asta destul de clar.

Pentru unii bărbați din club ești pradă. Vor încerca să pună mâna pe tine, își vor freca corpul de-al tău, vor încerca să te ademenească cu droguri – în cel mai „bun” caz, uneori nu-ți spun deloc ce ți-au pus în pahar. În cluburile din România ești pe cont propriu și, din păcate, fiecare dintre noi, înainte să intre în club, se-ntreabă: „Oare cine mă va hărțui de data asta?”.

Ultima dată când am fost într-un club la Berlin am observat că bărbații se prindeau repede că nu ești interesată și încetau să-ți mai facă avansuri dacă le spuneai nu. Ba chiar își și cereau scuze. În România, nu mi s-a întâmplat niciodată să-și ceară cineva scuze că m-a hărțuit.

Pentru genul ăsta de bărbați, hainele de pe tine contează mai mult decât ce spui. Cu cât fusta e mai scurtă, cu atât ești mai în pericol. Asta nu ar trebui să se întâmple. În România lui 2020 n-ar trebui să-mi fie frică dacă mi se vede coapsa și că e posibil ca un bărbat din club să mă agreseze și să-mi zică, practic, că sunt o curvă, de ce m-am îmbrăcat așa și dacă nu vreau să mă fut.

Pentru bărbații ăștia nu există ideea de consimțământ, autonomie corporală, hărțuire, agresor sau victimă. Toate astea se întâmplă (și) pentru că trăim într-o cultură a violenței, în care agresorii nu recunosc semnele agresiunii și în care victimele au prea puține mecanisme la dispoziție încât să se simtă în siguranță.

Prima întâmplare despre care-mi aduc aminte se întâmpla când aveam vreo 23 de ani. Era două dimineața și plecam de la Control spre stația de taxiuri, când un tip foarte înalt s-a pus în fața mea și m-a oprit. Mi-a spus că el merge des la Control, e fotograf, iar eu arăt bine și sunt drăguță, așa că i-ar plăcea să mă pozeze în studioul lui. A insistat să-i dau numărul de telefon, iar eu i l-am dat, cu o cifră diferită la final.

Peste câteva săptămâni mă sună un număr necunoscut, răspund și observ că era fotograful care-mi aflase numărul corect. Rămân șocată și-mi era foarte frică. El insista să vin la el la studio, iar eu credeam că nu pot face altceva decât să-i aud toate prostiile și să-l conving că nu vreau să ne vedem. M-a sunat periodic, la diferență de câteva luni, până s-a oprit. Ani de zile mi-a fost frică să răspund la numerele necunoscute de telefon.

Am multă compasiune pentru fetița aia speriată, care se simțea obligată să-l asculte pe nebun, incapabilă să se apere. Însă povestea e despre lipsa de putere pe care o simt multe fete, despre frica viscerală pe care o ai când crezi că nu te poți apăra și despre faptul că trebuie să fii „drăguță” cu un agresor, să-ți mărești șansele să scapi dintr-o astfel de situație. Îmi dau seama câte fete sunt acum într-o astfel de situație și aș vrea să fac ceva pentru ele.

Într-o altă seară, când eram la Guesthouse cu iubitul meu și alți prieteni, unul dintre ei, un tip pe care-l cunoșteam de ani de zile și ne înțelegeam bine, întinde mâna și grabs my boobs, just like that. Într-o altă seară, pe terasă la Control, prietenii mei se duc în club la probe de sunet, pentru că aveau concert în acea seară, iar eu rămân cu un cunoscut.

Tipul începe să-mi facă complimente, iar apoi mă prinde de mâini, încercând să mă imobilizeze. M-am speriat când am realizat cât e de puternic, dar am prins puțin curaj când am realizat că sunt într-un loc înconjurată de oameni. I-am simțit agresivitatea și m-am simțit în pericol. După toată faza m-am simțit furioasă, dar nu am putut să-l confrunt.

Multă vreme am folosit argumentul „am prieten” pentru a fi lăsată în pace, dar apoi n-am mai putut să-l folosesc, pentru că am realizat că nu vreau să fiu lăsată în pace pentru că „aparțin altcuiva”, ci vreau să fiu lăsată în pace pentru că no means no, n-am chef, nu-mi place de tine, nu vreau. Mesajul meu pentru mine, dar și pentru toată lumea, femei și bărbați, e să nu mai lăsăm agresivitatea, de niciun fel, nesancționată. Așa nu facem decât să încurajăm agresorii și descurajăm victima.

Sunt din București și asta te învață multe. Îmi amintesc de un moment pe terasă la Control, unde eram cu prietena mea Corina, când am început să aud un grup de bărbați în toată firea, probabil cu copii de vârsta mea, vorbind despre mine destul de tare, despre cât de „bună sunt”, „cât de tare ar vrea să mi-o dea” și altele. I-am spus Corinei și cumva am început un soi de mic moment comic despre ei. Și s-au potolit.

Ceea ce mă enervează pe mine total e faptul că ei efectiv nu realizează, nu percep sau pur și simplu nu le pasă cum ne simțim noi în momentele alea. Știu că lucrurile astea se tot întâmplă mai peste tot și zici că e beat, e multă lume și a mai scăpat o mână pe fund în trecere. Ei bine, nu. Când și-a scăpat unul o mână pe buca mea și a mai și strâns de ea, am vrut să mă întorc și să-i scap eu una, dar l-am pierdut în mulțime. Violența nu e un răspuns, dar oare ei nu accesează tot la violență prin aceste comportamente? Asta e de gândit. Lucrurile disperate cer măsuri disperate.

Dacă într-o zi te simți bine cu tine și te îmbraci mai sexy, asta nu înseamnă că ai mai puțină demnitate și asta nu înseamnă că „ți-o ceri”. Am trăit multe momente de acest fel, dar am învățat să mă impun și cum să-i iau, să zic așa. Plus că n-am fost niciodată singură, ci mereu în grupuri sau măcar cu o persoană. Mi-am dezvoltat un soi de comportament scut, mai ales când ies cu prietenele mele mi se activează moodul de apărător și încep să le protejez mai mult.

Cel mai deranjant și poate grav dintre toate e punctul în care lucrurile scapă de sub control, tu spui „Nu, stop, gata!” și parcă nu te aude nimeni – asta dacă nu cumva ai norocul să se bage cineva cunoscut. În cazuri de genul ăsta e bine să fii în club, pentru că ești mereu înconjurat de lume, dar, de multe ori, nici celorlalți nu le pasă și indiferența asta are un rol.

Ironia e că și atunci când îi refuzi, după ce-au zis cât de „bună” ești, brusc, fiind respinși, încep să te atace și să-ți zică cât de terminată ești tu că nu-i răspunzi la abuz. Până la urmă, cu sau fără contact fizic, chiar și o remarcă verbală pe stradă e tot un abuz. Aș vrea ca toată lumea, atât femei, cât și bărbați, în momentele astea în care se simt speriați, panicați sau blocați, să fie puternici. Chiar dacă nu vă simțiți așa atunci, just be strong, până la urmă o să ai puterea. Fake it ‘till you make it.