Miturile pe care ai ajuns să le crezi despre hărțuirea stradală din România

Pătratul Roșu este un podcast bilunar despre toate lucrurile care-ți vin în minte despre sex și viața sexuală și ți-e rușine să le zici cu voce tare, dar și despre tabuurile din relații și din viața de zi cu zi.

De aproape doi ani, avem în România o lege care pedepseaște hărţuirea stradală. Ea spune: „Este interzis orice comportament de hărţuire, hărţuire sexuală sau hărţuire psihologică definite conform prezentei legi, atât în public, cât şi în privat”. Dacă o privești în ansamblul ei, este fix exprimarea conceptului de libertate: nu ai voie să o îngrădești sau să o încalci pe-a altcuiva. 

Punctul în care suntem, ca țară și societate, poate fi caracterizat drept „în lucru”. În 2020, scandalul Colo a atras atenția asupra lejerității cu care e privită hărțuirea în România. De multe ori, cei care vor să își găsească o scuză pentru comportament spun că glumeau. Scuza mai gravă e când susțin că unele femei, unele persoane, și-o cer. Doar că lucrurile nu stau chiar așa, oricât de mult și-ar dori agresorii să-și justifice comportamentul abuziv. 

Deputata Oana Bîzgan, datorită căreia și avem legea anti-hărțuire stradală din 2018, a precizat atunci că opt din zece românce spun că nu se simt în siguranţă când merg pe stradă noaptea. Mai mult, patru din zece nu se simt în siguranţă nici în timpul zilei, iar șapte din zece femei nu se aşteaptă ca vreo altă persoană să intervină dacă sunt hărţuite pe stradă. 

Ăsta-i mediul în care trăim, felul în care ne raportăm unii la alții și motivul pentru care în cel mai nou episod Pătratul Roșu am discutat despre hărțuirea stradală, sexuală și de ce hainele femeilor nu-s o scuză pentru abuzatori, cu Ilinca Prisăcariu, regizoare și dramaturgă, și Simona Chirciu, prima persoană din România care a făcut o cercetare academică pentru o lucrare de doctorat pe subiectul ăsta. 

Ca să atragă atenția asupra problemei hărțuirii, Ilinca a lansat în spațiul public Hey, pisi!, un proiect de intervenție culturală. În cadrul lui au loc o serie de ateliere de creație (de scriere creativă, teatru și educație audiovizuală), pe tema hărțuirii stradale, la care participă elevi și eleve de liceu, preum și o o expoziție stradală care va conține atât materiale realizate la ateliere, cât și alte lucrări ale echipei de creație și nu numai. Iar în final, o instalație performativă care să îmbine lucrările tinerilor cu o serie de manifeste teatrale și audiovizuale create de membrele proiectului. 

De cealaltă parte, Simona e și reprezentanta comunității Hollaback în România, o mișcare care și-a propus să elimine hărțuirea stradală, o formă de violență în spațiul public care încalcă drepturile omului. Despre astea și multe altele am discutat în episodul din care-i fragmentul de mai jos. 

Pătratul Roșu: Cum rezolvăm problema scuzei că, dacă femeia s-a îmbrăcat într-un anumit fel, ți se permite să faci orice?
Simona: E cea mai ușor de folosit scuză. În primul rând, nu am mașină, așa că merg foarte mult pe jos și, sincer, nu prea văd multe fete sau femei atât de dezbrăcate, și sunt atentă în jurul meu. În general, fetițele care mai poartă o bustieră sau pantaloni mai scurți. În al doilea rând, are legătură cu simplul fapt că ești femeie. Dacă vorbim despre hărțuirea sexuală, pentru că asta e cel mai des întâlnită, din peste două mii de cazuri, multe femei au fost agresate când purtau palton și fular, iarna. 

Bine că ai menționat asta, pentru că, în teoria vestimentației, practic iarna ar trebui să avem zero cazuri.
Mie mi s-a întâmplat într-o iarnă, eram prin facultate, aveam 20 de ani, purtam fularul peste nas, căciulă și palton foarte lung, iar pe sub el vreo două pulovere, pentru că eram friguroasă. Eram la mine-n cartier, am văzut că un bărbat își croia drum către mine, m-am dat puțin mai încolo, dar tot s-a apropiat. Când a ajuns, a întins mâna să mă apuce de sâni, doar că n-a simțit mare lucru, pentru că eram foarte gros îmbrăcată. Am fost șocată. M-am oprit și m-am uitat la el, care se întorsese și rânjea. Avea vreo 30-35 de ani. Hărțuirea se întâmplă oricând. Dacă o să întrebi orice femeie din viața ta, colegă, soră, mamă, iubită, prietenă, o să-ți spună că li s-a întâmplat și iarna. Pentru că este nevoia asta de control, care nu se duce odată cu schimbarea anotimpului. 

Cred că am citit tot ce se putea pe hărțuire și pe domeniul ăsta din ce există în lume la momentul actual. Cel mai des, hărțuitorii aleg să agreseze femei care sunt mai acoperite. Cele care sunt îmbrăcate provocator sau arată din corp tind să fie mai puțin hărțuite, pentru că automat în mintea hărțuitorului este: ok, are curaj să iasă așa pe stradă, deci înseamnă că, dacă mă apropii de ea și îi fac ceva, o ating, are curaj să și țipe, să se ia de mine, să atragă atenția asupra mea. 

Cum așa?
Hărțuitorii citesc comportamentul nonverbal. Sunt tot prădători sexuali, nu la fel de periculoși ca violatorii. Nenumărate cercetări arată că hărțuitorii, tocmai pentru că lumea nu le răspunde și nu le spune că e greșit ce fac, ajung în timp să violeze. Femeile nu răspund la agresiune. Și atunci își zic că pot mai mult. Violatorii, pe de altă parte, folosesc hărțuirea ca metodă de abordare a victimelor, ca să vadă dacă răspund la hărțuire, pentru că, dacă nu o fac, nu o să răspundă nici când vor fi înșfăcate ca să fie violate. 

Și pe mine m-a surprins chestia asta, pentru că aveam și eu prejudecata asta când am început să studiez fenomenul prin 2011. Aveam impresia că femeile care se aranjează mai mult și ies mai dezbrăcate pe stradă sunt mai hărțuite, dar nu. Hărțuitorii își aleg foarte bine țintele. În general, aleg femei care merg cu privirea în jos, care sunt mult mai acoperite, care evită contactul vizual, care merg cocoșate, pentru că se gândesc că nu vor reacționa. 

Asta cu îmbrăcămintea se schimbă doar dacă luăm noi atitudine. Iar pe stradă, dacă vedem că cineva hărțuiește, să-i atragem atenția și să încurajăm fetele și femeile să se îmbrace exact cum vor ele. Mereu am văzut bărbați la bustul gol vara pe stradă și nimeni nu s-a luat de ei. Până la urmă, e dreptul fiecăruia să se îmbrace așa cum vrea pe stradă și să nu se teamă că, ah, dacă-mi pun topul ăsta prea mulat sau doar un pic mulat, o să pățesc nu știu ce. 

Ilinca, ce-ai învățat din proiectul Hey, pisi și din interacțiunea cu femeile cu care ai discutat?
Ilinca: Am reînvățat, de fapt, cât de importante sunt empatia și solidaritatea. M-am apucat de proiect dintr-o nevoie, pentru că mi se întâmplă lucrurile astea, se vor mai întâmpla, mie, fetelor din familia mea, prietenelor mele și nu numai. Mi-am dat seama că e o nevoie viscerală de a vorbi despre lucrurile astea, iar în momentul în care am început să discut, să pun întrebări, ce povești aveți voi, cum v-ați simțit, ce ați fi vrut să faceți și nu ați putut, cum ați vrea să schimbați ca să nu se mai întâmple demența asta, am realizat, adunând poveste cu poveste, că devenea din ce în ce mai empowering. Iar asta m-a făcut să merg mai departe. 

Și apropo de asta cu hainele, cred că trebuie demitizată, pentru că ține tot de blamarea victimei, iar asta tot de educație ține, e o treabă înrădăcinată că automat victima e de vină. Și cred că lucrurile astea se pot demitiza discutând despre ele, cum facem noi acum, de exemplu, sau în proiectul Hey, pisi. 

Tu cum ai întâlnit hărțuirea stradală în viața ta?
Inițial am auzit de ea. Când eram mică am experimentat lucruri de genul, în momentul în care am început să cresc și să mi se dezvolte corpul. În adolescență, eram pe stradă în amiaza mare și niște bicicliști mi-au dat palme la fund din mers. Ăla a fost primul meu șoc, pentru că nu înțelegeam ce s-a întâmplat, a fost totul foarte repede, după care nu pricepeam de ce mi s-a întâmplat mie asta și ce am făcut greșit. M-am simțit foarte umilită. 

După care am mai avut experiențe. Și-n timpul facultății a fost un episod în RATB, când mergeam de la facultate înspre casă. Era acest tip care se comporta de parcă ne cunoșteam, iar eu am chestia asta, că nu prea rețin oamenii, așa că mă simțeam foarte prost. Am intrat în conversație cu el și încercam să-mi dau seama de unde-l știu, ca ulterior să realizez că nu-l știam și nu aveam nicio treabă cu el. S-a apropiat foarte tare de mine și a puns mâna pe mine. Moment în care am încercat să-i explic frumos, când mi-am dat seama că-s într-o situație destul de limitată, să mă lase în pace. Nu a reacționat, s-a apropiat și mai mult. 

Am coborât, m-a urmărit, a fost destul de weird. Am fost dezamăgită și înfuriată, mai ales pentru nu a reacționat nimeni. Nu înțelegeam, era o distanță atât de mică între noi și restul oamenilor, era destul de plin, era șapte-opt seara, lumea se întorcea de la muncă. Atât de băgați în treburile lor. Deși gândul e: ok, sunt oameni în jurul meu, e safe, înseamnă că cineva va reacționa. Not really.  

Acest interviu a fost editat pentru claritate și lungime.

Poți urmări Pătratul Roșu și pe Instagram, Spotify, Apple Podcasts și YouTube.