Ce riscau bunicii noștri în perioada comunistă pentru că aveau tatuaje

Fiecare epocă și fiecare perioadă culturală au avut un mod de a decoda subcultura tatuajelor. Nicolae Minovici a scris despre tatuaj din perspectiva sa de medic legist la începutul secolului 20. A analizat și a colecționat tatuajele de pe trupurile decedaților și a lăsat în urmă concluzii despre purtătorii acestora: „Tatuajul, care până mai deunăzi era un apanaj al criminalilor, îl găsim azi răspândit la un număr mare de oameni din clasele sociale inferioare, militari, marinari, prostituate etc, dar și la cei din clasele superioare”. 

Pe vremea bunicilor și a părinților noștri, tatuajul era motiv de stigmă socială și de (pre)judecată, iar credința comună a perioadei respective era că doar pușcăriașii au tatuaj. Asta pentru că practica nu era văzută bine și era aproape imposibil să ți le faci, nu exista nici aparatura și nici cadrul oficial în care să fii pictat. Și, totuși, lucrurile nu stăteau la fel peste tot. Am crescut la Constanța, iar sirena de pe antebraț e o amintire vie de pe plaja Perla. Era tatuajul clasic, de marinar, și arăta apartenența la o meserie mișto, care te putea face chiar și președinte de țară.

Pe bunicii mei nu i-am auzit niciodată să atribuie o etichetă negativă cuiva care purta tatuaj. La fel am auzit și după ce am vorbit cu cei care au purtat tatuaj în perioada comunistă: la sat nu se judeca omul pentru semnele desenate pe piele. Așa că nu neapărat din cauza sistemului comunist apăreau etichetele și judecățile de valoare. Însă stereotipul și frica de necunoscut le-ar putea explica, iar astfel identitatea celui tatuat a fost distorsionată ori judecată până la stigmatizare. 

Am aflat că, în afara penitenciarului, armata era al doilea cel mai productiv loc pentru desene cu ace pe piele. Pe vremea aia, stagiul militar era love or hate. Fie îți plăcea îndeajuns de tare încât să-ți tatuezi un far pe umăr, cum a făcut-o domnul Ivan, fie era neplăcută ori plictisitoare și ajungeai să-ți tatuezi o balerină dintr-o revistă, cum a făcut domnul Valer.

Chiar dacă tatuajele sunt acum peste tot, oamenii care s-au tatuat în comunism sunt încă sensibili la subiect și se-ntâmplă chiar să se învinovățească în continuare pentru asta: „Eram tânăr, n-aveam minte!”.

Armata n-a fost jalnică pentru toată lumea. Pentru Ivan (75 de ani), armata la marină a fost un upgrade la viață: „Nu toți au avut noroc s-o facă. Eram mândru că am făcut la marină, aveam cea mai frumoasă uniformă, cinci costume de haine și pantofi. Nicio armată din țara noastră n-a purtat pantofi, doar marina. Mi-a plăcut armata. Asta e!”.

În armată, Ivan a găsit un anturaj mișto, a învățat să mânuiască arme, să facă noduri, să stăpânească o meserie. Și pentru că a fost cea mai tare perioadă din viața lui de până atunci, a găsit de cuviință să-și tatueze asta pe piele. Pentru că i-a plăcut atât de mult armata, Ivan a vrut să rămână în continuare parte din sistem și să meargă la școala de maiștri militari. Tatuajul care simboliza tocmai devotamentul său față de instituție i-a făcut însă imposibilă admiterea la școală. 50 de ani mai târziu, își aduce aminte discuția de la finalul armatei: „Ai făcut bine la examen, da’ scoate tatuajul de pe umăr”. „N-am, domne, ce să-i mai fac, doar să tai pielea, să-mi fac operație”, a răspuns.

Să intri la școala militară era musai să nu ai semne particulare, deci nici tatuaje. Chiar dacă Ivan avea tatuajul sus, pe umăr, într-o zonă ce putea fi acoperită ușor, i-a fost imposibil să meargă mai departe. Chestia asta l-a afectat așa de tare, încât a încercat o manevră super riscantă: să bată cerneală peste vechiul tatuaj și apoi să pună carne proaspătă și rece peste locul proaspăt bătut să tragă cerneala din piele. Totuși, tatuajul nu a ieșit, iar omul a abandonat când a văzut ce chin e. 

Pentru Valer (70), armata n-a fost așa de super: „În doi ani de zile erai terminat, nu mai erai copil. Condițiile erau grele și era plin de timpi morți în care plictiseala era mare”. Așa că într-o zi a decis să-și tatueze pe antebraț „o balerină dintr-o revistă”. 

„Pe unde mă duceam se uita lumea la mine ca la urs.” De genul ăsta de reacție nasoală a avut parte Valer după ce a venit din armată. Plus toată bășcălia și caterinca: „Da’ ce, mă, ai făcut pușcărie, ai făcut «facultate»?”. Fiecare interacțiune cu cineva care avea o remarcă de felul ăsta era un prilej de explicații, justificări, redefiniri, iar Valer a început să se ferească din ce în ce mai des. Cred că-ți dai seama că nu-i ușor să treci prin asta zi de zi.

Locuitorii de la sat, acolo unde oamenii știau ce moravuri ai și cu ce te ocupi, erau destul de chill în relația cu tatuajul. Nu chestionau existența lui și nu era perceput ca un act rebel ori deviant. Probleme erau la contactele superficiale, de la oraș, unde prima impresie era un motiv de a intra în viața omului cu bocancii și de-ai pune repede o etichetă.

Pentru că reacțiile au fost nasoale pentru Valer și pentru că Ivan n-a putut să meargă la școala pe care voia s-o urmeze, amândoi au încercat să-și scoată tatuajele. Dar cu tehnicile improvizate, ele nu dispăreau. Singurele lucruri cu care te puteai alege erau și mai multă durere și o potențială infecție.

Părinții Anei au făcut închisoare politică în anii ‘70, iar ea a fost închisă la școala de corecție când avea 14 ani. Pentru a-și face viața mai ușoară acolo și-a tatuat pe antebraț numele mamei, al fratelui și al prietenei sale. Spune că asta o reprezenta atunci și că numele oamenilor la care ținea îi dădeau un reper moral. Patru ani mai târziu, când a ieșit de acolo, tatuajele la vedere au făcut-o să poarte tot timpul bluze cu mânecă lungă, pentru că astfel se ferea de comentarii malițioase sau priviri critice. Cel mai greu i-a fost să lucreze ca vânzătoare, pentru că își folosea mereu mâinile și era forțată să și le acopere, indiferent de cât de cald era. „N-am mai fost la ștrand sau la mare de nu mai țin minte când. De câte ori mi-e dor de mare, fug în Italia la frate-miu. Acolo să știi că n-are nimeni nicio treabă pe plajă”, povestește Ana.

De curând, s-a hotărât că nu mai e cazul să se ferească și și-a făcut alte tatuaje peste. Pe ambele brațe are modele tribale, pentru că „astea se poartă acum”. De când le are spune că lumea tot se mai uită ciudat, nu se așteaptă ca o femeie de 50 de ani să aibă tatuaje. Cel mai mult o șochează această reacție din partea tinerilor, de la care se așteaptă să fie mai deschiși la minte. Dar Ana a învățat să dea ignore la hateri. E mulțumită de cum arată tatuajele ei și crede că realizările sale pe plan familial și personal grăiesc mai limpede adevărul despre ea decât ce-ar putea să creadă alții. „La urma urmei, puțin îmi pasă acum”. Dar a ajuns la detașarea asta după 35 de ani.

Să înțeleg mai bine detașarea despre care vorbește Ana, am căutat să înțeleg ce reprezintă tatuajul din punct de vedere psihologic. Am aflat că, deși e un pretext de judecată și de stigmă, e la fel de bine o armură și un resort care te poate ajuta să treci peste toate lucrurile negative. 

Psihanaliștii văd tatuajul ca o formă de separare, de invidualizare, tocmai pentru a reîntregi o legătură dintre minte și corp. Această unitate servește în construirea și definirea identității și e citită de psihanaliști (Winnicott, Margret Mahler) ca o formă de creștere emoțională. Ajută individul în a face separarea dintre el versus celălalt, un fel de a spune „eu nu sunt ca alții” și de a-și reafirma identitatea în relație cu sinele, răspunzând la întrebarea „cine sunt eu în relație cu mine?”. O altă perspectivă din același domeniu vine de la Anzieu, cel care a popularizat conceptul de „skin ego”, care se referă la personalitatea, memoria și egoul pielii. Pentru el, tatuajul e o formă de reteritorializare a pielii, o formă prin care conflictele interioare capătă sens. 

Dacă o explicație personală poate fi înțeleasă, cea socială e pusă on hold, chiar și în societăți mai liberale ca România. Unu din patru mileniali americani au un tatuaj, iar 70 la sută dintre ei spun că recurg la forme de protecție, ascunzându-le sub haine (Pew Research, 2010). Același lucru e confirmat, șapte ani mai târziu, de Kristen Broussard, care face un studiu de prima impresie despre oamenii cu tatuaje. Cercetătoarea a urmărit să vadă cum se modifică impresia despre același om în cazul în care poartă tatuaj și în cazul în care nu poartă. Lucrând cu două grupe de experiment, ea a arătat fotografia unui om tatuat unei grupe, iar celeilalte i-a expus fotografia aceluiași individ cu tatuaj. În felul ăsta a descoperit diferențele care apar în judecata aceluiași personaj. 

Broussard a descoperit că stereotipurile negative despre oameni tatuați conduc la generalizări negative, dar totodată a descoperit și stereotipuri pozitive în ceea ce privește femeile cu tatuaj. Ele au fost catalogate drept puternice și independente. Totodată, studiul ei ne arată că persoanele tatuate pot internaliza stigma primită de la ceilalți și pot stigmatiza la rândul lor persoanele cu tatuaj (Broussard, 2017). 

Mărturiile lui Minovici, poveștile din România comunistă și studiile din America zilelor noastre arată că, atât timp cât vor exista percepții negative despre purtătorii de tatuaje, oamenii vor generaliza aceste stereotipuri asupra tuturor indivizilor tatuați (Broussard 2017, Goffman, 1963). Iar lucrul ăsta nu ține nici de sistemul politic, nici de nivelul de libertate al individului într-o societate. Ține de cum putem controla ceea ce cunoaștem deja sau credem că știm, pentru a putea descoperi lucruri noi la celălalt. 

Ioana Dobrinescu e masterandă în antropologie și Strategic Planner la agenția de publicitate Tribal Worldwide.